joi, 14 aprilie 2016

„EVREII GENEREAZĂ ANTISEMITISM”




Iată un sofism ultragiant despre evrei, antisemitism și Holocaust: „Evreii sunt vinovați pentru antisemitism”.

Această propoziție care vrea să explice antisemitismul este expresia prin excelență a antisemitismului. În viziunea antisemiților, evreii sunt marii vinovați pentru faptul că sunt urâți, disprețuiți. Iudeofobia este prezentată ca o reacție defensivă, obligatorie, justificată la ceea ce fac evreii sau la simpla lor prezență.

Ideea „vinovăției evreilor” este fundamentală atât în iudeofobia tradițională, cât și în antisemitismul modern. Acuzația de deicid a stat la baza tradiției antisemite de sorginte creștină. Apoi evreii au fost acuzați pentru toate relele modernității.

Nazismul a dus această acuzație pe culmele perversității. În viziunea lui Hitler, evreii erau vinovați pentru izbucnirea celor două războaie mondiale. Ei erau acuzați de agresiune și conspirație, față de care Germania nu putea decât să reacționeze și să se apere. În toamna anului 1941, când Germania și aliații, printre care și România, au invadat Uniunea Sovietică, iar sute de mii de evrei erau măcelăriți, lumea era bombardată cu propagandă nazistă în care se spunea că evreii sunt vinovați și, culmea antifrazei, că evreii, nu germanii, pregătesc un plan mondial de exterminare. După război, s-au găsit negaționiști care să afirme că evreii au înscenat Holocaustul ca să atragă atenția asupra lor.

A. C. Cuza, C. Z. Codreanu și Ion Antonescu incitau la violență împotriva evreilor, pretinzând că aceasta era o formă de apărare.

Asta e versiunea hardcore de învinovățire a evreilor pentru antisemitism. Există și multe versiuni soft și actuale.

Mulți se miră că în România există antisemitism fără evrei. Păi asta este versiunea candidă a ideii că evreii, prin simpla lor prezență și acțiune, sunt cumva la originea antisemitismului. Or antisemitismul este o ideologie, o fantasmă a urii, cu propria logică internă, care supraviețuiește în disprețul adevărului. Antisemitismul nu este o reacție, o atitudine față de un referent real, ci o halucinație autonomă bazată pe resentiment și falsă cunoaștere.  Antisemiții nu au nevoie de evrei reali ca să-l urască pe evreul generic.

Legea 217/2015, cea care incriminează antisemitismul și negarea Holocaustului, în continuarea Ordonanței 31/2002, a fost caracterizată, culmea, ca o lege antisemită, care generează antisemitism. Au spus acest lucru cei de la IICCMER, Marian Munteanu și mulți antisemiți notorii. Asta presupune, în primul rând, că legea a fost impusă de evrei, deși a fost votată în unanimitate de Parlamentul României. Sau că a fost trecută prin Parlament pentru a-i apăra pe evrei și a le face pe plac și are, de fapt, un efect contrar, stârnind lumea împotriva lor. Or antisemitismul nu are nevoie decât de pretexte și de naivi sau resentimentari care să le creadă. Dacă nu era legea 217 apăreau alte pretexte. Există multe alte pretexte. Orice critică a legionarismului sau a negării Holocaustului poate fi, în această logică, sursă de antisemitism, pentru că, așa cred antisemiții, evreii trebuie doar să tacă și să îndure.

În viziunea depreciativă, evreul ar trebui să fie cuminte, spășit, bucuros că este tolerat, să spună la tot pasul că este loial statului, că nu are treabă cu comunismul, că România i-a salvat pe evrei și tot așa. Dacă evreul protestează în fața resentimentului, dacă povestește ce li s-a întâmplat înaintașilor în timpul lui Ion Antonescu și ridică vocea împotriva negării Holocaustului, dacă îi denunță pe extremiști și își apără drepturile constituționale, atunci își merită soarta și, pentru că este obraznic și nerecunoscător, merită să fie urât, scuipat. Dacă unii creștini se alătură protestului evreilor atunci ei nu pot fi decât „jidoviți”, asta spune discursul urii. Probabil, mulți antisemiți cred că Institutul „E. Wiesel” este, nu o instituție a statului român, ci o oficină evreiască sau, oricum, „jidovită”.

Antisemitismul nu dă evreilor – și nici celor care le iau apărarea – dreptul la expresie și protest. Evreul ideal este cel care tace mormântal. (Antisemiții, I. Coja de pildă, citează doar din evrei care nu mai sunt - Șafran, Filderman, Cajal - scoțând din context sau mințind în numele lor, pentru că aceștia nu îi pot contrazice). Dacă nu tace, își merită antisemitismul.


duminică, 1 martie 2015

INFORMAȚII NOI DESPRE GROAPA COMUNĂ DE LA IUGANI - MIRCEȘTI (jud. IAȘI)

-->

Pe traseul „primului tren al morții”, care a plecat din Iași după pogrom, pe 30 iunie 1941, și a ajuns la Călărași abia pe 6 iulie, există mai multe gropi comune nemarcate. Știm cu siguranță că au fost cadavre scoase din vagoare la Mircești, Săbăoani, Mărășești, Inotești și, conform unei mărturii, și la Hălăucești. 

La Săbăoani, au fost îngropate aproximativ 300 de cadavre, în data de 3 iulie 1941. În octombrie 2010,  Shlomo Waldman, fiul unei victime a pogromului, care a pornit pe urmele trenului morții direcționat spre Călărași, a identificat în comuna din județul Neamț un martor care i-a arătat locul unde se află groapa comună. A publicat informația într-o carte a sa despre trenurile morții și mi-a comunicat-o și mie, într-o întâlnire pe care am avut-o la Ierusalim în noiembrie 2013. În decembrie 2013, am luat legătura, la rându-mi, cu martorul cu pricina, pe nume Alexandru Robu. Am înregistrat un interviu de istorie orală și ne-am deplasat în teren pentru a-mi arăta locul gropii comune. În septembrie 2014, am continuat cercetările în Săbăoani, cu sprijinul INSHR-EW (Al. Florian, Elisabeth Ungureanu) și cu o echipă de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași (condusă de N. Bolohan). Nu voi da amănunte deocamdată despre cercetări, pentru că sunt în curs. Cert este că am identificat alți 5 martori care au indicat toți aceeași zonă.  


Înainte de Săbăoani, pe raza actualei comune Mircești, în satul Iugani, au fost scoase din vagoane alte 327 de cadavre, pe 2 iulie 1941. Cifra a fost notată de locotenentul de jandarmi Aurel Triandaf, cel care conducea garda trenului, pe un petec de hârtie care s-a păstrat în arhive (vezi copia).   

Cadavrele au fost transportate cu camionul în marginea satului Iugani unde au fost îngropate într-o groapă comună. Groapa a fost săpată de țărani adunați de jandarmi. În arhive, s-a păstrat mărturia unuia dintre ei, pe nume Ioji Petrea Rediu (vezi copia). Acesta a povestit că a fost luat de șeful de post Dumitru Baltaru, care era însoțit de jandarmi de la Legiunea de Jandarmi Roman, pentru a săpa groapa împreună cu alți săteni. Săpătura avea aproximativ 30 de metri lungime, 3 metri lățime și 3 adâncime. 
A doua zi, pe 3 iulie, Societatea Apelor Potabile din Iași a fost sesizată că groapa comună a fost săpată aproape de conducta de apă care alimenta orașele Iași, Târgu Frumos și Roman din izvorul de la Timișești. Susținând că există pericolul contaminării apei, Societatea a cerut mutarea cadavrelor. Informația a fost comunicată ministerului de Interne de către prefectul Dumitru Captaru, iar ministrul D. Popescu a dispus mutarea evreilor îngropați (vezi documentele reproduse). 

Ca urmare, jandarmii au mobilizat din nou țărani din Iugani pentru a săpa o nouă groapă, în marginea unei liziere. Cadavrele au fost mutate cu căruțele, în văzul întregului sat.

Locurile celor două săpături nu au fost marcate și nu au fost cunoscute istoricilor până în prezent. Pentru a afla istoria și localizarea celor două puncte în care au fost săpate gropi comune, m-am deplasat în comuna Mircești (februarie 2015). Cu ajutorul primarului Petre Antăluț am identificat mai mulți martori, iar cu doi dintre ei am făcut interviuri de istorie orală.

Surpriza a fost că unul dintre martori a participat chiar la săparea primei gropi comune. În ziua aceea, Petria Dîscă (născut la 1 aprilie 1925) ducea vaca la cireadă când a fost oprit de șeful de post și luat să sape, alături de alți 20 de consăteni. Dîscă spune că au fost îngropate în jur de 400 de cadavre, care au fost aruncate în groapă, fără var. Numele morților nu au fost notate. Înainte, cadavrele au fost jefuite și dezbrăcate de săteni. 

Cu Petria Dîscă, martorul care a participat la săparea gropii comune de la Iugani
Martorul a povestit că între cadavrele aduse cu primul camion la groapă a observat și un evreu care respira. I-a dat apă și l-a ajutat să-și revină. Supraviețuitorul a fost urcat în camion și dus din nou la tren. Acolo ar fi încercat să fugă și a fost împușcat. Când a venit al cincilea transport, s-a mai găsit un evreu care respira. Atunci șeful de post Dumitru Baltaru i-a dat cu arma în piept și l-a împins în groapă.  

După trei zile de la această înhumare barbară, morții au fost scoși, transportați cu căruțele și îngropați într-un alt loc, la jumătate de kilometru distanță, într-o altă groapă comună.

Cele două locuri unde au fost săpate gropile comune nu au fost marcate, dar sunt cunoscute de sătenii în vârstă din Iugani. Martorii Mihai Neculai (n. 8 august 1926) și Petria Dîscă  au indicat locurile cu pricina. M-am deplasat în teren și am înregistrat coordonatele GPS ale celor doua puncte indicate, care se află la distanță de 700 de metri unul de celălalt. Primul loc, cel care era aproape de conducta de apă, se găsește în preajma cimitirului creștin din Iugani. Al doilea este pe islazul satului. Liziera nu mai există.   


Martorii nu se pun de acord asupra situației gropii comune după război. Unii spun că groapa a rămas neatinsă, alții că a fost deschisă, iar cadavrele mutate în cimitirul evreiesc de la Roman. 
Zona unde au fost săpate cele două gropi comune de la Iugani

Într-adevăr, în cimitirul din Roman, acolo unde există două gropi comune din timpul pogromului, scrie pe monumentul funerar: „În aceste două gropi, sînt 413 victime din care 53 date jos în Gara Roman și 360 deshumate din Comuna Mircești - Iugani”. Așadar, la exhumare, au fost găsite mai mult de 327 de cadavre, câte erau consemnate în raportul lui Triandaf. Este încă o confirmare că numărul victimelor era diminuat în rapoartele oficiale – situație întâlnită și în alte rapoarte privind pogromul de la Iași și „trenurile morții”. 
Gropile comune din Cimitirul evreiesc din Roman
Prin amabilitatea Comunității Evreiești din Roman, am primit un set de 4 fotografii de la ceremonia de pomenire a victimelor pogromului din iunie 1946, ocazie cu care a avut loc, conform informațiilor de care dispunem, și reînhumarea evreilor îngropați la Iugani. Într-una din fotografii se observă marginile unei gropi deschise, iar în alta se vede că pe monumentul funerar nu exista inscripția citată mai sus.
Nu știm dacă au fost mutate toate rămășițele umane îngropate la Iugani. Indiferent de situație, însă, autoritățile ar trebui să monteze o placă comemorativă sau un monument la Iugani, pe locurile identificate, pentru a aminti de tragedia din vara anului 1941.
(A. Cioflâncă)

sâmbătă, 28 februarie 2015

GROPILE COMUNE MARCATE DIN TIMPUL POGROMULUI DE LA IAȘI

Au trecut aproape 74 de ani de la Pogromul de la Iași și multe rămân încă a fi lămurite. Nu dau aici lista misterelor, pentru că este prea lungă. Unele au fost deslușite în cele publicate în ultimii 20-30 de ani. Altele le-am clarificat prin cercetările proprii și o să le expun pe rând. Dar, să fie clar, vor rămâne și semne de întrebare pentru mai târziu sau pentru totdeauna. Pe de altă parte, pe baza surselor disponibile în acest moment, putem înțelege multe, foarte multe. Doar cine nu vrea să citească nu înțelege.
Așa cum se știe, după masacrul din oraș, Ion Antonescu a ordonat evacuarea din Iași a câtorva mii de evrei arestați aleatoriu și adunați în Curtea Chesturii de Poliție din Iași. Pentru aceasta au fost folosite două trenuri care vor rămâne în memorie ca „trenuri ale morții”. Evreii au fost înghesuiți în vagoane și închiși ermetic astfel încât au murit cu miile în doar câteva ore, zile. Vagoanele au fost deschise într-un târziu și pe traseu au fost săpate mai multe gropi comune. Unele sunt marcate, altele nu. Există inscripții funerare în memoria victimelor la gropile comune de la Iași, Târgu Frumos, Podu Iloaiei, Roman și Călărași.


Primul tren al morții
Traseu: Iași - Târgu Frumos - Ruginoasa - Hălăucești - Mircești - Săbăoani - Roman - Mărășești - Inotești - Călărași. Distanța de peste 500 de kilometri a fost parcursă în șase zile jumătate (30 iunie - 6 iulie 1941). Peste 1400 de evrei au murit în acest tren din totalul de aproximativ 2600 îmbarcați la Iași. În toate stațiile pomenite, au fost săpate gropi comune, unele marcate astăzi, altele nemarcate.

Al doilea tren al morții 
Traseu: Iași - Podu Iloaiei. Distanța de 23 km, care înseamnă maxim jumătate de oră cu trenul, a fost parcursă în 8 ore. Din cei 1900 de evrei îmbarcați au murit în jur de 1200. 

Iată hărți, fotografii actuale și imagini adunate din arhive (de la CNSAS, CSIER, Yad Vashem) ale gropilor comune marcate. 

Vezi mai multe pe www.pogromuldelaiasi.ro


TRASEELE CELOR DOUĂ "TRENURI ALE MORȚII"

GROPILE COMUNE DIN IAȘI


GROPILE COMUNE DIN PODU ILOAIEI


GROPILE COMUNE DIN TÂRGU FRUMOS
 



GROPILE COMUNE DIN ROMAN


GROPILE COMUNE DIN CĂLĂRAȘI
 

luni, 29 decembrie 2014

ÎN MEMORIA LUI VASILE ENACHE

Un gând la sfârșit de an pentru Vasile Enache, bătrânul jovial care ne-a ajutat în 2010 să descoperim groapa comună de la Popricani. Vasile Enache a plecat dintre noi pe 26 august anul acesta. Peste câteva zile ar fi împlinit 90 de ani. Îi părea rău că pleacă. Întreba, aproape filosofic, dacă există cale de întoarcere de la așa ceva. A fost mereu un om tonic și hâtru. Chiar și după ce a orbit, în 2012.


În iunie 1941, a fost obligat de soldați români să asiste la masacrarea unor evrei în pădurea de lângă satul unde a trăit toată viața. Era cât pe ce să fie și el omorât pentru simplul motiv că era mai roșu la față, iar soldații au crezut că e evreu.

A purtat această traumă cu el toată viața. A mai povestit în stânga și în dreapta, dar mai nimeni nu l-a ascultat. În 2010, atunci când a putut vorbi pe larg despre asta, în fața istoricilor și procurorilor, s-a simțit eliberat. Simțea că a făcut un mare bine.

La anul, povestea lui Enache și a evreilor omorâți sub ochii lui va apărea într-o carte.

Odihnească-se în pace!

marți, 23 decembrie 2014

TERORIȘTI, ZVONURI ȘI DIVERSIUNI. ASEMĂNĂRI ÎNTRE REVOLUȚIA DIN 1989 ȘI POGROMUL DE LA IAȘI DIN 1941

 Adrian Cioflâncă publicat în LAPUNKT

   Da, nu este comparația cea mai la îndemână. Cele două explozii de violență colectivă sunt foarte diferite între ele, iar diferențele sunt mai multe și mai importante decât asemănările. Este dificil să compari o revoluție democratică menită să restaureze libertatea unei națiuni cu un masacru antisemit comis de forțe antidemocratice. Nici nu are rost să vorbesc despre diferențe, sunt evidente. Dați-mi voie să semnalez, în schimb, patru asemănări care au relevanță în orice discuție despre izbucnirile de violență colectivă  din România secolului XX.
   Enunțate pe scurt, aceste asemnări sunt: 1) rolul devastator al zvonurilor; 2) psihoza „teroriștilor” și rolul „focului prietenesc” în producerea victimelor; 3) invocarea unor diversiuni menite să stârnească panică (printre altele, prin utilizarea unor dispozitive speciale și focuri de armă cu gloanțe oarbe); 4) conflictul / concurența dintre Armată și forțele ministerului de Interne.

REVOLUȚIA
   Începând din 22 decembrie 1989, în București și alte orașe ale României au început împușcături misterioase. Dacă până în 22 decembrie era clar că au tras forțele Ministerului Apărării și Ministerului de Interne, cele din ziua de apogeu a revoluției și din zilele următoare au fost atribuite „teroriștilor”, personaje la fel de misterioase precum împușcăturile puse pe seama lor.
Povestea psihozei de la București o știți (un ultim inventar al zvonurilor a fost făcut de VICE aici). Să vă povestesc ce s-a întâmplat la Piatra Neamț. Atunci aveam 15 ani și am participat împreună cu tata la revoluția noastră de provincie. Ne-am adunat mii de oameni la Comitetul Județean PCR din centrul orașului, unde am răcnit, am ars tablouri cu Ceaușescu, ne-am îmbrățișat și, înainte de orice, am ascultat și răspândit știri și zvonuri. Spre seară, pe măsură ce veștile îngrijorătoare de la București se înmulțeau, stăteam înghesuiți unii în alții, ca o insulă într-o mare înghețată încă de frică. Auzeam focuri de armă în depărtare. Eram sfătuiți să nu ieșim din grup pentru că ar fi fost periculos pe străzile (goale) din jur. Aflasem  că teroriștii atacă într-un loc sau altul, că răpesc oameni, că apa a fost otrăvită și tot așa. A doua zi, tata a devenit un fel de șef al Gărzilor Patriotice care păzeau Comitetului PCR, transformat în sediu al FSN. Avea un pistol automat fără cartușe și i-a fost foarte frică. L-am primit acasă ca pe un erou. Asta a fost partea bună a zvonurilor, că au dat oamenilor ieșiți în stradă senzația că au participat la ceva atât de important precum căderea lui Ceaușescu nu oricum, ci cu eroism.
   La București, în schimb, a fost experimentat mai ales versantul negativ al zvonisticii. Psihoza născută de zvonurile privind asaltul „teroriștilor” asupra centrelor de comandă revoluționare din a doua parte a zilei de 22 decembrie a avut efecte devastatoare. În București a început să se tragă după ce a fost anunțată existența teroriștilor. Lor le erau atribuite în principal două tipuri de acțiuni: atacuri împotriva revoluționarilor și producerea de diversiuni prin zvonistică, violență sau cu ajutorul unor dispozitive artizanale care imitau focul de armă pentru a crea panică (au și fost arătate niște dispozitive la televizor, dar nici până astăzi nu este clar dacă au existat cu adevărat).
Știm din anchetele făcute de generalul Dan Voinea că multe dintre victime au rezultat din această psihoză și din „friendly fire”. Când am lucrat la IICCMER generalul Voinea mi-a arătat probe adunate la dosar privind situații în care comandanții militari au ordonat deschiderea focului fără discernământ împotriva unor ținte neidentificate. O altă situație frecventă a fost când în același loc au fost trimise mai multe forțe care nu știau unele de celelalte și s-au împușcat între ele. Comandanții trupelor, în special cei ai armatei, neavând experiență în gestionarea unor confruntări în interiorul orașelor, au contribuit din plin la confuzie, fiind depășiți de situație și copleșiți de tsunami-ul de zvonuri. Urmăriți aici, spre exemplu, cât de confuz era generalul-maior Ștefan Gușă, șeful Statului Major, în acele momente. Ion Iliescu, în cartea de Amintiri publicată recent, povestește ca în noaptea de 22/23 un elicopter a tras în televiziune; ulterior l-a întâlnit pe unul din militarii din elicopter, care a mărturisit că au deschis focul pentru că li s-a spus că televiziunea fusese ocupată de teroriști. La lipsa de profesionalism a comandanților s-a adăugat lipsa de experiență a soldaților în termen, care, în nebunia de atunci, au tras în tot ce mișca. În fine, mulți civili au avut, de asemenea, arme pe care le-au folosit cum i-a tăiat capul. Iată aici un interviu recent despre haosul din teren. 

Imagine făcând parte dintr-un set inedit de fotografii făcute de Mirela Jianu în timpul revoluției

Avem puține mărturisiri de la oamenii care au tras, pentru că este inconfortabil de ieșit din paradigma eroizantă. Câți pot admite de bună voie, în lipsa unor investigații judiciare duse la capăt, că au participat la o mare farsă.
   Știm din literatura de specialitate privind dinamica și funcțiile zvonurilor (vezi J. N. Kapferer), că acestea capătă forță când au o validare oficială. Zvonistica a devenit psihoză de masă pentru că liderii revoluționari de atunci au jucat piesa clasică a „cetății în pericol”, fiind principala sursă de zvonuri care au răspândit panica în rândul populației.
Ceea ce oamenii știau din manuale, propagandă și cărți despre revoluții a avut un rol performativ, reproducându-se în stradă scenariul necesar al unei revoluții (inclusiv ideea „violenței inevitabile”) și îndeplinindu-se toate așteptările de rol provocate de o situație revoluționară. Eroismul revoluționar avea nevoie de un adversar redutabil, iar în condițiile în care armata, miliția și Securitatea pactizaseră oficial cu revoluția au fost construiți „teroriștii”.
Zvonurile proliferează în situații de criză pentru că par să îndeplinească o funcție cognitivă. Ele promit să explice situații complicate, misterioase, prin furnizarea unor mecanisme simple de atribuire cauzală. În timpul revoluției, haosul focurilor de armă care au aruncat Bucureștiul în haos a fost explicat în special în două moduri: prin găsirea unor țapi ispășitori și prin inventarea „teroriștilor”.
   Forțele ministerului de Interne și cele ale ministerului Apărării erau atunci valorizate socialmente în mod diferit. Primele erau identificate ca fiind principalele vinovate pentru represiunea politică din timpul comunismului, în timp ce forțele armate erau văzute ca ținându-se departe de excesele regimului (cu excepția participării vizibile la cultul personalității lui N. Ceaușescu). În zilele revoluției, în mod paradoxal, Ceaușescu a fost dezamăgit de intervenția forțelor ministerului de Interne, și s-a bazat preponderent pe armată în încercarea de a înăbuși revoluția. Armata a făcut cele mai multe victime înainte de 22 decembrie. Din 22 decembrie, toate instituțiile represive au trecut oficial de partea revoluției, dar valorizarea socială diferită a făcut ca armata să fie în continuarea beneficiara celei mai mari cote de încredere din partea revoluționarilor. Aceasta cu toate că armata a făcut, probabil, cele mai multe victime și după 22 decembrie.
   Trupele Internelor au fost principalele furnizoare de țapi ispășitori. Aceasta nu exclude posibilitatea ca angajați ai Internelor și agenți ai Securității să fi intervenit subversiv împotriva revoluției. Subliniez doar un mecanism de blamare care a făcut victime nevinovate. Este bine cunoscut cazul grupei USLA, conduse de colonelul Gh. Trosca, care a fost măcelărită după ce a fost chemată să apere Ministerul Apărării. Psihoza s-a manifestat prin violență extremă reflectată în modul degradant în care au fost tratate cadavrele victimelor. Cele 8 victime au fost lăsate în stradă zile în șir, cadavrele au fost profanate, s-a urinat pe ele, unul dintre USLA-și a fost decapitat etc. La Sibiu militarii au participat la represiunea antirevoluționară pe 21 decembrie, iar pe 22 au deschis focul cu toate armele din dotare împotriva Inspectoratului de Miliție. Astăzi, la Sibiu, și armata și poliția au monumente ale „eroilor revoluției”. Masacrul de la Otopeni din 23 august a fost situația cea mai cunoscută în care s-au conjugat mai multe din elementele pomenite aici: haosul, „focul prietenesc”, găsirea unor țapi ispășitori. Și exemplele pot continua.
   Portretul făcut la televiziune „teroriștilor” a declanșat veritabile vânători de vrăjitoare împotriva unor care arătau suspect: cei cu barbă sau cu ten închis, îmbrăcați în haine care păreau uniforme de trupe speciale sau găsiți cu aparatură electronică asupra lor etc. Unii au fost bătuți, desfigurați, alții omorâți.  
POGROMUL
Pogromul de la Iași a avut lor pe fundalul războiului declanșat la 22 iunie 1941, atunci când trupele române s-au găsit aliate cu cele naziste în ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. Iașul era la câțiva kilometri de front (exploziile de la luptele de pe Prut se auzeau în oraș) și expus bombardamentelor aviației sovietice. Prin oraș treceau în flux continuu trupe române și germane. Circulația prin oraș este strict reglementată de regulile apărării pasive și camuflajului. Presa era cenzurată. Populația, jumătate creștină, jumătate evreiască, fremăta. Unii erau entuziaști, alții, circumspecți, dar – aflăm din rapoartele privind starea de spirit a populației emise de Armată, Siguranță, Jandarmerie – frica se găsea peste tot. Autoritățile militare au emis repetate avertizări împotriva panicii și zvonisticii. De mai multe ori în prima săptămână de confruntări, a existat pericolul să fie pierdut capul de pod de la Sculeni în urma unor contraatacuri puternice ale sovieticilor. Apăruse temerea că Iașul va fi ocupat de sovietici. Panica era amplificată de alarmele aeriene dese.
   Până la urmă, două raiduri sovietice au atins Iașul, în 24 și 26 iunie. Bombardamentul din 26 iunie a fost mai eficient, fiind lovite mai multe clădiri importante. Deși au fost lovite și cartierele evreiești, a început să se răspândească zvonul că evreii au semnalizat ținte, dirijând bombardamentele cu rachete, lanterne, felinare, cârpe roșii etc. Arhiva Poliției din Iași reflectă numărul în creștere de denunțuri la adresa evreilor. De asemenea, se spunea că au fost doborâte avioane pilotate de evrei ieșeni. Aceste zvonuri au căpătat dimensiuni de masă în momentul în care au fost validate oficial de autorități. Pe 27 iunie, liderii Comunității evreiești au fost convocați la Chestura de Poliție, unde evreii au fost acuzați că îi sprijină pe sovietici și amenințați cu represalii.
   Antisemiților din oraș li se părea că autoritățile polițienești nu fac destul și le acuzau, urmând o veche linie incriminatorie, că au fost corupte de bani evreiești. Au apărut acțiuni violente spontane de tip vigilante împotriva evreilor, ale unor militari sau civili. Legionarii, cuziștii și alți antisemiți au încercat încontinuu să incite soldații români și germani împotriva evreilor.
   Situația din oraș s-a agravat în noaptea de 28 spre 29 iunie când s-au auzit tot mai multe focuri de armă în oraș. Conducerea armatei a făcut greșeala să tranziteze Regimentul 89 din Divizia 13 Infanterie prin Iași, în condițiile în care atmosfera în oraș era foarte tensionată. De la un moment, s-au auzit focuri de armă și atunci a început haosul. Întunericul, care era și mai apăsător din cauza regulilor de camuflaj, a contribuit la confuzie.
   Într-un raport trimis la București, prefectul Iașului Dumitru Captaru scria: „Se crede că focurile de armă sunt opera unor indivizi organizați care urmăresc să producă panică atât printre unitățile germane și române, cât și în sânul populației orașului. […] După indiciile obținute până în prezent se constată că se caută de către anumiți indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraș cu scopul de a ațâța atât armata germană și română, precum și populația creștină contra evreilor pentru a da loc la uciderea în masă a acestora.” Șeful Poliției, generalul Emanoil Leoveanu, trimis de Antonescu la Iași să investigheze incidentele, raporta, la rându-i: „Atacul a fost un simulacru executat de arme de salon (s-au găsit pe teren tuburi trase de arme din această categorie) și un sistem de pocnituri, care au imitat focul armelor automate”.
   De fapt, avem destule dovezi care arată că militarii din posturile din oraș, români și germani, și cei aflați în trecere au început să tragă la întâmplare, unii spre alții. În Iași se găseau subunități din Divizia 14 Infanterie română și Divizia 198 germană, precum și alte mici unități de pionieri, poliție și jandarmerie militară. Paradoxal, nu au fost morți printre militari.
   O serie de ordine corective, date în timpul evenimentelor și după, arată că Antonescu, Marele Stat Major și comandantul Diviziei 14, generalul Gheorghe Stavrescu, recunoșteau indirect comportamentul haotic al trupelor. Iată ce scria într-un astfel de ordin, emis repetat începând cu 28 iunie, pe care l-am găsit în arhivele tuturor unităților militare din zona Iașului: „S-a constat o complectă lipsă de disciplină a focului. Informațiile se exagerează de la cel mai mic până la cel mai mare comandant și pentru incidente fără importanță se consumă muniții de infanterie și artilerie fără socoteală”. Într-un alt ordin: „Cu ocazia dezordinelor ce s-au săvârșit  la Iași în ziua de 29 iunie a.c. au fost implicați și unii ostași care au părăsit unitățile și s-au dedat la arestări, jafuri și chiar masacrarea populației evreiești”. Antonescu o spune și el clar într-o telegramă către Divizia 14: „soldați izolați din proprie inițiativă și de multe ori numai în scopul de a jefui sau maltrata atacă populația evreiască și omoară la întâmplare astfel cum a fost cazul la Iași…”. Ministerul de Interne se plângea la rându-i că „se primesc la minister rapoarte cu exagerări inadmisibile, toate svonurile sunt date ca certitudini și acestea produc panică și influențează personalul”. În final, alte câteva observații din rapoartele militare post-pogrom: „Se atrage atenția din nou că s-a observat cazuri când soldații au împușcat populația civilă pentru pretinse agresiuni inexistente.”; „Atât în timpul staționării cât și în timpul marșului se trag rachete și focuri de armă pe drumuri, din culturi, în cantonamente, cauzând răniri prin imprudență și alarmând populația civilă și Comandamentul.”; „Nu se simte nicăieri prezența și autoritatea Comandanților, a ofițerilor și subofițerilor și din această cauză, trenurile de luptă, regimentare și coloanele se prezintă ca niște hoarde de sălbateci.
   Așadar, Armata și celelalte instituții de forță știau cu ce probleme se confruntă. Totuși, în timpul pogromului, incidentele au fost puse ori pe seama unor „teroriști” fără chip, ori în sarcina vinovaților de serviciu, evreii. Stavrescu a publicat o ordonanță în care spune că „Agenți inamici teroriști au încercat în noaptea de 28/29 iunie crt. să producă panică și dezordine în Iași”.

Afiș militar care punea tulburările care au dus la pogromul de la Iași pe seama unor agenți teroriști
 
   Dar în cele mai multe din documentele oficiale dezordinele au fost puse pe seama victimelor, a evreilor. Se vede din rapoartele militare că responsabilii militari nu au nici o ezitare să spună că evreii și comuniștii au tras, deși nu evocau nici un caz concret sau dovadă, cum se întâmpla în cazul altor incidente. Intensa propagandă antisemită din armată, care ajunsese la cote paroxistice din 1940, precum și instructajele primite la începerea războiului transmiseseră schema de atribuire cauzală care îi indica pe evrei drept vinovați probabili pentru orice fel de tulburare pe zona frontului. Militarii români și germani au început să percheziționeze case și să omoare evrei. În aceeași noapte, Ion Antonescu a ordonat evacuarea din Iași a întregii populații evreiești și executarea sumară a celor suspectați că trag în armată. Pe durata întregii zile de 29 iunie, forțe militare și polițienești române și germane, ajutate de civili, au strâns evrei și i-au masat spre Chestură. Mulți au fost uciși chiar la casele lor, pe străzi, în Curtea Chesturii sau în „trenurile morții”.
   Cum au fost identificați „cei găsiți în vină” din ordinul vag al lui Antonescu? Nimeni nu a făcut vreo selecție riguroasă. Violența din zilele pogromului a fost antisemită, generală și stocastică. Au fost vizați toți evreii, iar împrejurările care au făcut ca unii să fie uciși și alții nu au ținut de hazard. Unii au fost ridicați pentru că au făcut obiectul denunțurilor vecinilor lor creștini. Vecinii au fost mânați de antisemitism, de psihoza provocată de zvonuri, de dorința de a jefui sau de conflicte personale. Într-un caz tragi-comic, un creștin căruia îi murise o vacă în bombardamentul din 26 iunie și-a denunțat vecinul evreu, acuzându-l că indicat avionului sovietic unde să arunce bomba. Au fost reținuți sau uciși evrei în casele cărora s-au găsit cârpe, perdele, fulare sau cravate roșii. Sau lanterne, felinare. (Aparatele radio fuseseră confiscate înainte de pogrom.) Unii au fost ridicați de pe stradă pentru că purtau mape – au fost acuzați de spionaj.  S-a întâmplat să fie reținuți temporar și creștini cu părul roșcat sau mai aprinși la față. Și tot așa. Documentele oferă o listă fără sfârșit a absurdităților din acele zile. În 29 iunie, au fost vizați toți evreii, fără excepții. La Chestură, în dimineața zilei de 29 iunie, poliția a început o selecție. Mai multe instituții – Siguranța, Biroul Statistic Militar al Secției a II-a a Marelui Stat Major, Serviciul Special de Informații – compilaseră liste cu „suspecți”, pe două paliere de periculozitate, dar nu avem certitudinea că aceste liste au fost utilizate sistematic în acea zi. Oricum, evreii considerați cei mai periculoși, în jur de 170 de persoane (comuniști, ziariști, avocați etc), fuseseră deportați din Iași înainte de începerea războiului.
   Pogromul a fost ca o Saturnalie a violenței: pentru o vreme, orice formă de violență împotriva evreilor a fost permisă. Forțele de ordine ale ministerul de Interne aveau o lungă tradiție de abuzuri împotriva populației iudaice, agenții din teren extorcând prin șantaj și violență sume imense. Așa s-a născut imaginea poliției corupte de evrei. În zilele care au precedat pogromul, asupra poliției s-a exercitat o puternică presiune de grup, din partea militarilor, a legionarilor, cuziștilor și a altor civili antisemiți, fiind acuzată că este „jidovită”.  Poliția a încercat, pentru o vreme, să aresteze militari și civili care participau la violențele antisemite, dar nu i se mai recunoștea autoritatea și oricum a fost copleșită de amploarea tulburărilor. Fiind zonă de interes militar, armata considera că are preeminență, inclusiv în chestiuni polițienești și astfel au izbucnit numeroase conflicte de autoritate. Lucrurile s-au rezolvat după ordinul lui Antonescu de deportare a evreilor, când militarii, polițiștii, jandarmii, gardienii publici și civilii s-au găsit umăr la umăr în vânătoarea de evrei. Pogromul a avut un efect consensual la nivelul diverselor autorități aflate în Iași, pe numitorul comun care era aversiunea față de evrei.
   Cine a răspândit zvonurile? Au fost trase, într-adevăr, focuri de armă pentru a provoca panică? După război, la ancheta finalizată, în 1948, cu judecarea și pedepsirea unui lot de câteva zeci de persoane pentru participarea la pogrom, linia principală de interpretare a fost că pogromul a fost planificat în detaliu și organizat de autoritățile antonesciene (perspectivă preluată și de Jean Ancel, autorul celei mai importante monografii privind pogromul). Regimul Antonescu a fost, într-adevăr, principalul responsabil pentru izbucnirea de violență, prin măsurile antisemite pe care le-a luat sistematic, prin propaganda xenofobă pe care a coordonat-o și printr-o serie de decizii luate înaintea și în timpul pogromului care au precipitat violența.
  Totuși, o izbucnire de violență colectivă are dinamica și autonomia ei și nu totul poate fi tradus printr-un model explicativ „dirijist”.
   Să luăm exemplul legionarilor. Mișcarea legionară a fost decimată după rebeliunea din ianuarie 1941. Mulți lideri legionari au fugit din țară, alții au fost arestați și judecați. Procesul celui mai important lot a fost judecat în iunie 1941, chiar înainte de pogromul de la Iași. Un punct central de disensiune între legionari și Antonescu în timpul Statului Național Legionar a fost stilistica politicii antievreiești. Antonescu, adept al ordinii militărești, nu accepta politica de asalt, bazată pe violență și extorcare, a legionarilor. Relațiile s-au răcit decisiv în momentul în care Antonescu a dispus desființarea poliției legionare, principalul instrument de deprivare a evreilor în folosul Mișcării. Factual, rebeliunea a debutat cu o tentativă de pogrom care a degenerat într-o confruntare pe față cu Antonescu. Legionarii sperau să obțină sprijinul Germaniei naziste și al armatei (au și răspândit afișe pe care scria „Armata e cu noi!”). Nu l-au obținut și au pierdut puterea, acuzându-l pe Antonescu că a trecut de partea evreilor. Unii dintre legionari, observând că, totuși, Antonescu continuă politica antisemită și promite o rezolvare a „problemei”, au militat pentru restabilirea legăturilor pe terenul „naționalismului integral”. Cuziștii mergeau, de asemenea, pe această direcție colaboraționistă. Alți legionari, în schimb, au adoptat o strategie conspirativă și subversivă, căutând să reobțină puterea, să infiltreze instituțiile statului antonescian, să pună presiune ele și să provoace dezordini. 

Manifest legionar din timpul rebeliunii din ianuarie 1941

   În zilele pogromului, au existat trei tipuri de intervenții legionare. Declanșarea războiului a fost văzută ca o oportunitate de către antisemiți, care au incitat militarii români și germani împotriva evreilor. Unii au acționat spontan. Alții la ordin. Am descoperit recent documente care arată că s-au răspândit ordine pe linia Frățiilor de Cruce, pentru provocarea unor dezordini antisemite. În fine, Serviciul Special de Informații a antrenat legionari pentru activități de spionaj și diversiune, care au fost surprinși la lucru de către poliție, în zilele pogromului.
   Acțiunile SSI nu sunt singurele care trădează implicarea regimului antonescian în tensionarea atmosferei în Iași. Un alt serviciu secret, foarte puțin cunoscut, a jucat un rol un propaganda și diversiunile împotriva evreilor. Se numea Serviciul Secret al Misionarilor și a fost format de Secția a II-a a Marelui Stat Major în colaborare cu Ministerul Propagandei Naționale. Agenții, deghizați în preoți, vânzători ambulanți, profesori, militari etc, aveau misiunea de a răspândi mesaje propagandistice antibolșevice și antievreiești. În zilele pogromului, toate acestea au jucat un rol.

În loc de concluzii
Pe scurt, pogromul a fost rezultatul unei, să-i spunem, dialectici (caracterizată de competiție, confruntare sau colaborare) a instituțiilor și forțelor antisemite aflate atunci la Iași, care a făcut ca violențele să scape de sub control. La fel s-a întâmplat și la revoluția din 1989. Retorica revoluționară lasă se înțeleagă că toți care au ieșit în stradă aveau același profil. Or revoluția a implicat, de fapt, forțe foarte diferite, eterogene, și din dinamica lor a ieșit ce a ieșit.
   Din analiza serioasă a modului în care s-a comportat armata în cele două situații de criză ar trebui extrase niște lecții. Este clar că militarii au fost foarte vulnerabili la zvonistică, manipulări și diversiuni, că nu au avut pregătirea necesară pentru intervenții chirurgicale în tulburări sociale din spațiul urban și că, în general, orice implicare politică sau ideologică a armatei a avut efecte dezastruoase.
   Apoi, conflictul / competiția dintre diferite instituții de forță (inclusiv servicii secrete) le-a deturnat de la menirea lor legală și a contribuit la sporirea tensiunilor sociale.
Nu în ultimul rând, un mediu social expus la diversiuni, zvonistică și excese ideologice prezintă oricând riscul derivei spre haos și violență.