luni, 8 septembrie 2008

Modelul politic oriental

Autor: Adrian CIOFLANCA

Data publicarii in Ziarul de Iasi: 06/09/2008

In discursul liberalilor a aparut o tema noua: critica modelului politic oriental, despotic. Referinta este la Basescu si sugereaza o asemanare cu Putin. Cit temei este in aceasta retorica?

In discursul recent care a stirnit atita vilva, de la Scoala de Vara a TNL, premierul Calin Popescu Tariceanu a atins mai multe teme care merita atentie. Liderul PNL, pledind pentru "o dezbatere profunda si serioasa, imediat dupa alegeri, despre modelul politic spre care ne indreptam", a spus, printre altele, ca trebuie sa se stabileasca o optiune clara intre modelul autentic european si modelul oriental "cu un lider atotputernic si discretionar, unde derapajele se inlantuiesc unul dupa altul si se ajunge cit mai rapid la regimul de dictatura personala". Tariceanu nu a precizat care este modelul european "autentic" si nici spre ce tip de regim politic se indreapta preferinta sa. Dar din ce a sugerat si din ce stim din trecut, este clar ca ar tinde spre o republica parlamentara, iar marea sa problema este institutia prezidentiala care, crede el, nu se integreaza in arhitectura constitutionala actuala si prezinta pericolele unui derapaj.

Pentru cine nu este familiarizat cu acest tip de discurs, trebuie precizat ca este rezultatul tipic al consultantei politice si, daca intuiesc corect, chiar al consultantei occidentale de care, se vorbeste in presa, ar beneficia Tariceanu. Intuitia pleaca de la tematica discursului, care resuscita teme tari din cultura politica europeana, cu precadere in cea occidentala. Este vorba despre denuntarea "modelului oriental" de conducere politica, a despotismului, o tema formulata de Aristotel, consolidata in Roma antica, apoi in Evul Mediu crestin, dar mai ales incepind cu secolul XVIII, dupa Montesquieu. Din secolul XVIII, spune nimerit un istoric, un spectru a bintuit Europa, acela al despotismului. In timpul iluminismului, Imperiul Otoman a intrupat cel mai frecvent acest pericol, pentru ca in secolul XIX Rusia sa devina simbolul puterii despotice, nelimitate, arbitrare. Sistemul politic din Rusia, si mai apoi din Uniunea Sovietica, a continuat sa reprezinte, si in secolul XX, in mediile occidentale o forma de "despotism oriental" sau, in termeni mai noi, de "autocratie". Nu intimplator, John McCain, candidatul republican la presedintia Statelor Unite, a descris recent Rusia lui Putin si Medvedev ca fiind o "autocratie".

Recentele evenimente din Caucaz care au pus in scena o Rusie nedemocratica, cinica, violenta, au resuscitat, fara indoiala, acest tip de lectura. De acest prilej au profitat si consilierii lui Tariceanu care l-au indemnat sa sugereze o comparatie intre Putin si Basescu si sa semnaleze un pericol. Este real acest pericol?

Sa o luam tot cu istoria. Critica despotismului oriental a avut ecouri serioase si in cultura politica romaneasca. In secolul XIX, s-au forjat discursuri incisive indreptate impotriva fanariotismului, a Imperiului Otoman si a Rusiei. Antirusismul a ramas o constanta si in secolul XX, desi - sau tocmai pentru ca - am experimentat pentru aproape jumatate de secol o prietenie mai mult fortata cu imperiul de la Rasarit.

Prin urmare, exista sanse mari ca tipul de discurs de felul celui practicat de Tariceanu sa prinda. Dar exista intr-adevar pericolul imediat al instaurarii in Romania a unui model politic nedemocratic? Aici raspund fara ezitare: nu. Poate deveni Basescu un Putin? Iarasi, nu.

Aparent, nu avem multe motive de optimism. Cine poate uita ca am iesit nu demult dintr-o forma extrema de totalitarism, denumita de unii oameni de stiinta "sultanism" sau "patrimonialism extrem"? Dictatura ceausista a fost o teribila cadere in istorie, inimaginabila parca intr-o tara unde critica despotismului a jucat un rol atit de important in discursul politic modern. Apoi, sondajele de dupa 1989 pina la cele mai recente arata ca autoritarismul se bucura inca de adepti numerosi, inclusiv intre tineri. Atunci?

Exista riscuri, intr-adevar, dar este nevoie de o criza serioasa pentru ca situatia democratiei romanesti, acum destul de stabila, sa se schimbe. In Romania s-au construit institutii importante care vegheaza cu succese notabile la echilibrul democratic, si acesta este un mare cistig. Apoi, prin aderarea la UE, tara noastra a intrat intr-un aranjament democratic unde nu prea are libertate pentru derapaje.

Am sustinut de mai multe ori ca presedintele Traian Basescu este sedus de tentantia prezidentialista. Dar acest lucru nu este, in sine, ceva rau. Prezidentialismul prezinta pericole de derapaj, dar la fel cum prezinta si partitocratia, pe care le-am semnalat la fel de des. Prezidentialismul isi are si el locul in "modelul european autentic", despre care vorbea Tariceanu, pentru simplul motiv ca modelul european este un model democratic, nu o preferinta pentru un anumit tip de regim politic, anume cel parlamentar. Aici se vede clar fortarea retorica a realitatii. Nu doar ca exista o tara europeana importanta, Franta, cu un prezidentialism puternic, dar exista si multe alte democratii europene unde, de fapt, premierii guverneaza practic prezidentialist, avind puteri constitutionale extinse. Apoi, nu prea exista un model politic european, ci exista mai degraba un model occidental, iar SUA, cu tot cu prezidentialismul sau, face parte din acesta.

Are Romania nevoie de o schimbare de regim politic? Ma indoiesc. Asa cum am mai afirmat aici, Romania are mai degraba nevoie de un reglaj fin pe tipul de regim politic existent, pentru care a adunat cit de cit experienta democratica. Ma indoiesc de eficienta unei alternative mitologizate, fie aceasta parlamentarista sau prezidentialista, macar pentru faptul ca vor mai dura alte doua decenii pina ii vom descoperi blocajele, defectele, neajunsurile. Toate regimurile politice democratice au probleme in sine, teoretic, si din acest motiv fiecare democratie cauta adaptari institutionale in functie de propria experienta istorica. Asta trebuie sa faca si Romania, nu sa stearga cu buretele tot ce a fost pina acum si sa experimenteze ceva complet nou.

Echilibrul pe care si-l doreste Tariceanu (care, de fapt, se realizeaza si prin actuala Constitutie) si eficienta pe care si-o doreste Basescu se pot obtine prin reglaje la actualul aranjament constitutional. Ar fi mai sanatos pentru democratie sa gindim gradual, nu revolutionar, refondator.

miercuri, 9 iulie 2008

COMUNICAT DE PRESĂ

Dorim să atragem din nou atenţia opiniei publice asupra situaţiei de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, unde continuă blocajul intervenit acum un an şi trei luni, ca urmare a comportamentului discreţionar al directorului Alexandru Zub. Nici una dintre problemele care au stat la baza conflictului apărut între o parte dintre cercetătorii Institutului şi conducere nu a fost rezolvată. Singurul pas înainte a fost recunoaşterea de către Biroul Prezidiului Academiei Române a Consiliului Ştiinţific ales pe 27 martie 2007, dar măsura a fost denaturată printr-o inginerie administrativă a Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, unde preşedinte este tot domnul Alexandru Zub, prin care în Consiliu au fost numiţi – prin încălcarea Regulamentului cadru de organizare şi funcţionare a institutelor din subordinea Academiei – patru membri externi noi, pentru a asigura o majoritate confortabilă conducerii Institutului în acest for decizional. Tot în scopul consolidării poziţiei directorului Alexandru Zub, a fost înfiinţat un post de director adjunct, care, conform reglementărilor Academiei, nu îşi găseşte justificarea în actuala formulă de funcţionare a Institutului nostru.

Directorul Alexandru Zub nu a rezolvat nici una din problemele semnalate, fiind mai mult preocupat să pună la cale pedepsirea protestatarilor. Institutul funcţionează în continuare fără o strategie ştiinţifică, nu are legături temeinice cu instituţii de profil din ţară şi străinătate, departamentele de cercetare sunt dezorganizate şi nu au şefi desemnaţi legal, revistele Institutului stau sub semnul incertitudinii, evaluarea personalului se face superficial şi fără obiectivitate, promovările depind într-o mai mare măsură de decizii administrative şi de capriciile conducerii decât de criteriile de performanţă, pensionabilii iau în continuare salariu fără să fi primit avizul de continuare a activităţii cerut de lege de la Consiliul Ştiinţific, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, afiliată Institutului, riscă să fie desfiinţată etc.

Toate aceste motive ne determină încă o dată să cerem demisia domnului Alexandru Zub din funcţia de director al Institutului de Istorie. Reamintim că o solicitare similară am făcut şi în decembrie 2007, când, printr-o scrisoare deschisă, am enumerat motivele pentru care domnul Alexandru Zub nu merită a mai fi directorul Institutului: comportamentul agresiv şi calomnios la adresa cercetătorilor, perpetuarea stării de ilegalitate şi ignorarea normelor care reglementează activitatea de cercetare, neîndeplinirea obligaţiilor manageriale şi ştiinţifice asociate funcţiei de director al Institutului.

În nenumărate intervenţii de presă, domnul Alexandru Zub şi apropiaţii săi au sugerat că revolta din Institut s-ar datora faptului că tinerii nu fac faţă exigenţelor Academiei. De curând, evaluarea activităţii individuale pe anul 2007 a arătat că lucrurile stau cu totul altfel. Fişele de evaluare dovesc fără putinţă de tăgadă că tineri cu grade inferioare şi prost plătite au reuşit punctaje de 2-3 ori mai mari decât unii cercetători cu grade superioare, remuneraţi cu salarii de vis! Această realitate nu determină însă o politică de personal adecvată lipsei de bani de care se plânge Academia. Dimpotrivă, cercetători septuagenari deja prelungiţi în activitate de 4-5 ani vor fi menţinuţi mai departe în virtutea solidarităţii de generaţie. Nu se dă aşadar nici o şansă celor care prin realizările de până acum ar merita promovaţi cu 1-2 gradaţii. S-a ajuns astfel ca tineri cercetători cu titlul de doctor să câştige doar 1.000-1.300 lei, în timp ce colegii pensionabili au retribuţii de şase-şapte mii de lei pe lună.

Solicităm Academiei să nu mai ignore această situaţie scandaloasă şi adopte măsurile necesare pentru eradicarea anomaliilor mai sus prezentate.

marți, 1 iulie 2008

O ANALIZA A ALEGERILOR LOCALE DE LA IASI

PRIMARUL CUI?

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 26/06/2008

Gheorghe Nichita a spus ca va fi primarul tuturor iesenilor. Sa vedem totusi pe cine reprezinta acesta.

Despre turul doi al alegerile locale de la Iasi au fost scrise deja numeroase analize, unele decente, alte aberante. Putine au fost si obiective. Cei mai multi si-au reconfirmat simpatii sau antipatii anterioare, pentru a-si justifica post factum comportamentul jurnalistic din timpul alegerilor. Nici textul care urmeaza nu este unul suta la suta obiectiv, dar este un text informat si bazat pe bun simt.

Nu intentionez sa repet aici lucrurile valabile observate si nici sa polemizez cu ineptiile. Insist doar asupra lucrurilor pe care nu le-am vazut spuse pina acum.

In primul rind, lucruri care nu aveau cum sa fie stiute. In paralel cu exit-poll-ul Insomar, a existat un exit-poll realizat de Fast Training Consulting (FTC), firma ieseana care a realizat mai multe sondaje corecte inaintea si in timpul campaniei electorale. Datele sint lamuritoare asupra comportamentului de vot al iesenilor la aceste alegeri. Practic, impactul votului exercitat dimineata a fost hotaritor asupra rezultatului final. Dupa prima ora de votare, Gheorghe Nichita conducea cu aproape 72%, in timp ce Dumitru Oprea avea restul de 28%. Dupa inca o ora, se ajunsese la 66,2%-34,7%, iar dupa alte doua ore - la 59,3%-40,6%. Dupa prinz, ritmul scaderii lui Nichita s-a diminuat, candidatul PSD stabilizindu-se in jur de 54% dupa ora 15.00, rezultat care s-a pastrat pina la final.

Cine voteaza dimineata, se stie, iar datele FTC confirma. In primele ore ale diminetii, persoanele peste 54 de ani constituiau circa 55% din totalul votantilor, iar cele intre 45 si 54 de ani, inca 20%. Zdrobitor. Pina la sfirsit, ponderea celor peste 45 de ani prezenti la vot a ramas de peste 50% din totalul celor care si-au exercitat votul. Reamintim ca prezenta la vot pe municipiu a fost de 32%, adica ceva peste 100.000 de persoane.

In primele ore de vot, exista cartiere intregi unde prezenta tinerilor sub 24 de ani a fost de 0%. La inchiderea urnelor, ponderea tinerilor sub 24 de ani din totalul celor prezenti la urne a fost de 11,8%. Oricum, se stie din sondajele anterioare, votul tinerilor din acest segment a fost impartit intre Nichita si Oprea, tinerii mai putin educati si din cartiere slab dezvoltate optind majoritar pentru Nichita, iar studentii si absolventii de studii superioare - pentru Oprea. Pe categorii profesionale, studentii au contat cu 10% din totalul votantilor, in timp ce salariatii au ocupat 53% din total, iar pensionarii 31% (restul insignifiant fiind ocupat de someri si intreprinzatori). Tinerii intre 25 si 34 de ani, electoratul cel mai important al lui Oprea, a fost ceva mai activ, aparind la urne incepind cu ora prinzului, dar tot intr-un numar redus, fapt care a facut sa conteze la final cu doar 17,2% din totalul celor prezenti la vot.

La fel de relevant este votul pe cartiere. Dar inainte de a furniza informatii din exit-poll, citeva detalii sint necesare. Decisiva pentru rezultatul din primul tur a fost victoria lui Nichita in cartiere precum Alexandru cel Bun, Dacia sau Oancea. Prezentarea rezultatelor din cartiere pe procente facuta de presa dupa primul tur este inselatoare. Se parea ca victoria lui Nichita din cartiere precum Alexandru, Dacia, Nicolina, Podu Ros - Cantemir, Frumoasa etc. este cit de cit contrabalansata de victoria lui Oprea din alte cartiere, precum Canta-Pacurari, Centru, Copou. In fapt, numarul de voturi al fiecarui cartier este cheia. Alexandru are o pondere de 12% din totalul electoratului din Iasi, Dacia de 8,7%, iar Oancea, alaturi de Ciurchi si Gradinari, de 8,3%. Din aceste zone, Nichita a cules nu mai putin de 14.000 de voturi in primul tur, din totalul de aproape 43.000 obtinute (asadar, o treime). Zonele unde a invins Oprea conteaza mult mai putin: ceva mai important este Pacurariul, care are o pondere de 8,5% din totalul electoratului, in timp ce Centrul are doar 1,8%, iar Copoul circa 5%. Oprea nu a luat nici 7.000 de voturi din aceste zone, din totalul de 36.500 obtinute (deci, o cincime).

Ambii candidati au avut ca strategie in turul doi focalizarea pe cartierele mari - Alexandru, Dacia, Oancea-Tatarasi, fidelizarea electoratului din primul tur si atragerea voturilor PNL. Strategia a dat road pentru ambele parti, dar rezultatul a fost ca diferenta initiala s-a pastrat.
PSD a ocupat primul terenul in Alexandru, amplasind o scena si un ecran in mijlocul cartierului, iar PD-L s-a concentrat pe Dacia si Oancea, unde a montat ecrane pentru vizionarea meciurilor Campionatului european si a trimis grosul oamenilor de teren. Efectele s-au vazut in rezultatele finale: Nichita a crescut in Alexandru de la 54% in primul tur la 64% in al doilea, iar Oprea a crescut in Dacia de la 32% in primul tur la 43% in turul doi si a invins la limita in Tatarasi Sud. A atirnat mai greu victoria lui Nichita din Alexandru (reamintesc, cartierul cu ponderea cea mai mare din totalul electoratului), unde la prima ora de vot primarul in functie avea un neverosimil 97%. Diferente mari de vot in favoarea lui Nichita au mai fost in Podu Ros - Cantemir, Socola-Bucium si Galata-Mircea - adica zone de pensionari sau mai putin dezvoltate.

Sondajele de dupa primul tur au aratat ca votantii lui Cristian Adomnitei s-au impartit in parti relativ egale intre Oprea si Nichita, cu un avantaj de citeva procente pentru primul. Electoratul din primul tur a fost conservat de ambele parti. Mai mult, fiecare a reusit sa creasca cu citeva mii de voturi: Nichita de la 43.000 la aproape 56.000, iar Oprea de la 36.500 la 47.400.

Primarul cui? (2)

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii: 27/06/2008

Gheorghe Nichita a spus ca va fi primarul tuturor iesenilor. Insa el a fost votat in cea mai mare parte de virstnici si de locuitorii cartierelor muncitoresti.


Combinind datele exit-poll-ului realizat de FTC cu informatii din sondaje anterioare, avem urmatorul profil al votantilor principalilor doi candidati. Nichita a fost votat cu precadere de persoane de virsta a treia, peste 54 de ani (67% dintre acestia), care au avut si prezenta cea mai mare la vot pe categorii de virsta (peste 34% din totalul votantilor). Acesta a fost votul decisiv. In intervalul de virsta 45-54 de ani, Nichita a obtinut un avantaj usor (52,5 la 47,5), iar in toate celelalte categorii de virsta a iesit invingator Dumitru Oprea - chiar detasat in rindul tinerilor (peste 60%) - insa prezenta scazuta la vot a celor pina in 44 de ani a facut ca balanta sa incline in favoarea lui Nichita. Pe criterii de sex, nu exista diferente relevante intre cele doua parti. Nichita a mai fost votat masiv de pensionari (70% dintre acestia) si someri (62,5%). In rest, toate celelalte categorii profesionale au votat majoritar cu Oprea (studenti - 64%, intreprinzatori - 63%, salariati - 55%) - insa, la fel, a contat ponderea mai mica a acestora din totalul votantilor. Din sondajele anterioare, se stie ca Nichita este preferat in special de salariatii la intreprinderi de stat si functionari. In fine, Nichita a fost preferatul cartierelor noi, "industriale", mai slab dezvoltate sau cu multi pensionari - Alexandru cel Bun, Dacia, Galata, Mircea cel Batrin, Bularga, Frumoasa, Podu Ros. Votul a fost echilibrat in cartiere precum Cantemir si Tatarasi. Dumitru Oprea a invins in Copou, Centru, Gara, Pacurari si Nicolina.

Dincolo de orice polemica, cifrele vorbesc singure. Este clar ca, tehnic vorbind, Gheorghe Nichita este - ca sa ne referim doar la cele mai mari categorii de votanti - in primul rind primarul a circa 25.000 de virstnici (peste 54 de ani, la care se adauga aproximativ alti 10.000 din intervalul 45-54 de ani) si al celor circa 25.000 de votanti din cartierele slab dezvoltate (mentionate mai sus). Nichita are dreptul sa vor vorbeasca doar in numele a circa 10.000 de tineri (cei mai multi cu studii putine, din cartiere sarace si, probabil, o parte membri ai galeriei de la Poli sau simpatizanti PSD). Cind stim ca Nichita a avut cu totul 55.000 de voturi, intelegem cit a contat acest vot compact in rezultatul final.

Aceste date ofera un unghi nou de analiza a alegerilor locale. Pina acum, majoritatea comentariilor s-au focalizat pe campania electorala, comunicare, sloganuri etc. Or, anul acesta in toata tara a contat foarte putin comunicarea pe verticala pe care o pune in scena campania electorala. Exista mai multe analize privind alegerile din diferite orase, inclusiv pe Bucuresti, care confirma acest lucru. La Iasi se vede clar ca au inclinat balanta alegerilor oameni din categorii cu o foarte slaba expunere mediatica, adica precar informate, si din zone pentru care politica in forma perceputa de categoriile educate, informate, cu toate subtilitatile aferente, nu are sens si nici nu prezinta interes. In aceste zone, cu mare densitate de populatie, conteaza foarte mult comunicarea pe orizontala, in sociabilitatile de cartier sau de la locul de munca. Este locul unde circula perfect ideile simple si tari, zvonurile, "ideile primite" etc.

Din punctul meu de vedere, dincolo de sloganuri, promisiuni si programe, alte lucruri au contribuit decisiv. Incep cu cele evidente. S-a vorbit deja, in conditiile unei prezente la vot de doar 32%, de esecul ambilor candidati de a mobiliza electoratul pe ansamblu. Diferenta a fost facuta de faptul ca Nichita a reusit intr-o mai buna masura sa mobilizeze cartierele sarace si virstnicii, iar Oprea nu a reusit la fel de bine sa mobilizeze electoratul sau tinta, electoratul activ si educat. Abuzul de interpretare tine de faptul ca intreaga vina este atribuita candidatilor si staff-urilor de campanie. In fapt - am mai scris pe acest subiect - cifrele privind prezenta la vot arata o scadere constanta incepind din 1990 incoace si, specific pentru ultimii ani, o scadere a consumului media si diminuarea interesului pentru politica. Se produce ceea ce am numit privatizarea intereselor oamenilor. Profitind de stabilitatea din ultimii ani si de imbunatatirea nivelului de trai, oamenii s-au reorientat intr-o mai mare masura spre viata privata, fiind mai atenti la prosperitatea proprie, la competitia sociala, la loisir, decit la treburile cetatii. Fortele centrifuge din societate, tentatiile escapiste sint in acest moment mai puternice. Aceste tendinte au afectat mai ales electoratul lui Oprea.

Deocamdata, la noi functioneaza un tip de "democratie delegativa", dupa expresia lui G. O'Donnell, in care marea masa a electoratului lasa votul la indemina unei minoritati si apoi lasa decizia la discretia unei oligarhii, predispusa la abuz si coruptie.

Sondajele preelectorale de la Iasi au aratat citeva lucruri ingrijoratoare: un slab interes al populatiei fata de politica in general si fata de eficienta administratiei locale in particular, confuzii majore, impartasite la scara mare, privind atributiile si responsabilitatile Primariei si ale Consiliului Local, si, ca urmare, slabe asteptari fata municipalitate si fata de alegeri. Aceste tendinte nu au putut fi rasturnate de campania electorala.

Doua caracteristici structurale ale Iasului au cintarit greu - si in trecut si acum - in compozitia votului: structura demografica si ponderea mare a sectorului de stat in economia locala. Sa ma explic.

Putina istorie ne ajuta sa intelegem. Inainte de primul razboi mondial, populatia orasului numara circa 100.000 de persoane, dintre care jumatate erau evrei. Dupa pogromul de la Iasi si dupa miscarea de emigrare a evreilor, jumatatea evreiasca a orasului a disparut aproape cu totul. Asadar, luind brut cifrele, din cei circa 350.000 de locuitori ai Iasului de azi, doar circa a saptea parte au o traditie urbana locala de doua generatii. Intr-o statistica realizata de autoritatile comuniste in anii '70, aflata in arhive, aflam ca circa doua treimi din populatia orasului era constituita din meteci, adica din oameni veniti din afara orasului, in mare lor majoritate provenind, se spunea in document, din zonele rurale ale judetului. Acestea erau efectele ingineriei demografice realizate de regimul comunist, care a transplantat populatie rurala in orase pentru a sustine politica sa de industrializare si urbanizare fortata. Asa au aparut asa numitele cartiere muncitoresti. Dupa 1989, aceasta categorie de populatie, care nu este inca de deplin urbanizata, s-a comportat conservator, a votat in general cu PSD, a fost intr-o mare masura dependenta de stat, de autoritati. Acestui electorat i s-a adresat Nichita intr-o buna masura.

Primarul cui? (3)
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii: 28/06/2008

Gheorghe Nichita a spus ca va fi primarul tuturor iesenilor. El este insa in primul rind reprezentantul Iasului de stat.

Inca o problema structurala care a cintarit greu in rezultatul alegerilor. Conform datelor prezentate de ministrul Economiei, Iasul a ramas preponderent de stat. Astfel, din primii 25 de angajatori ai judetului Iasi, 18 sint institutii sau companii de stat, iar 7 sint societati privatizate. Lipsa de interes a Primariei pentru atragerea investitiilor in oras a facut ca foarte multi angajati sa depinda in continuare de stat. Am pomenit deja ca cei mai multi dintre salariatii la stat care au fost la urne au votat cu Gheorghe Nichita.

La aceasta se adauga faptul ca Primaria a evitat sa privatizeze regiile aflate in subordinea sa. Doua au fost motivele principale: i-a transformat pe angajatii acestora in electorat captiv, iar regiile au fost utilizate electoral la scara mare. Cine a discutat cu angajatii din regii pe timpul campaniei electorale a aflat ca PD-L intentioneaza sa desfiinteze regiile si sa-i dea pe toti afara. PSD a raspindit peste tot zvonuri alarmiste, combinindu-le cu felurite recompense pentru a-si fideliza acest electorat. Totodata, regiile au fost utilizate pe fata in campania electorala. Citadinul s-a ocupat cu asfaltarile electorale (inclusiv de cirpelile pe ploaie), Salubris a avut in grija cosmetizarea peste noapte a orasului, iar RATP (o regie falimentara) a distribuit tot felul de gratuitati, a organizat evenimente festive cu substrat electoral si, in plus, a fost unul din sediile de campanie ale PSD. RAJAC, aflat in subordinea Consiliului Judetean, dar care a ramas fieful lui Nichita, si CET au tinut inghetate preturile pina imediat dupa alegeri.

Dar cel mai important agent electoral a fost chiar Primaria (care, deloc lipsit de importanta, are un numar record de angajati in comparatie cu alte primarii de acelasi calibru din tara). "Iasi 600" a fost principalul canal prin care fonduri publice au fost folosite (irosite) electoral pentru concerte, bannere propagandistice sau, culmea prostului gust, pentru desenarea logo-ului programului "Iasi 600" din trupuri umane, ca pe vremea lui Ceausescu. In plina campanie electorala, au fost distribuite scrisori in care erau promise locuinte pentru tineri la preturi avantajoase. "Ajutoare sociale" sau alte stimulente au fost distribuite de oamenii Primariei din usa in usa inaintea alegerilor.

Care este problema cu implicarea Primariei si a regiilor in campania electorala? E simplu: legea interzice explicit folosirea resurselor financiare, umane si tehnice ale institutiilor publice si ale regiilor autonome (Legea 336/2006, art. 10) si, totodata, penalizeaza sever (in teorie, e drept) cumpararea voturilor. De ce nu se sesizeaza autoritatile? De ce nu au luat atitudine presa si societatea civila? Greu de raspuns. Probabil, abuzul s-a transformat in normalitate in democratia noastra. Mai probabil, explicatia sta intr-un amestec de servilism, timorare, oportunism si diferite interese.

Lipsa de reactie a autoritatilor, a presei si a societatii civile s-a vazut cel mai bine odata cu declansarea campaniei murdare de catre PSD intre cele doua tururi de scrutin. Politia, de altfel, s-a comportat nauc si servil de-a lungul intregii campanii. "Dom'le, noi sintem la mijloc si mai bine nu ne bagam", mi-a sintetizat perfect atitudinea institutiei sale un politist de la Sectia 4. Ca sa nu mai vorbim de politia comunitara care a fost, parca, garda pretoriana a primarului. Mai misca pe cineva daca spun ca politia este platita din bani publici?

Nici presa nu a fost mai breaza. Spre deosebire de toamna, cind a intimpinat viguros ziarul "Ancheta", o mizerie electorala atribuita PSD, de data aceasta presa a tacut perplexa sau interesata. Desi orasul era invadat de caricaturi imunde si de ziare jegoase, subiectul nici nu exista pentru ziaristi. Presa locala s-a comportat ciudat in timpul alegerilor din ultimii ani, din 2000, 2004 si acum. Pe parcursul campaniei electorale, conducerile ziarelor au pus criteriul lucrativ pe prim plan, preferind sa ia bani din toate partile si sa-si suspende temporar spiritul critic (asta in cazul ziarelor care au avut vreodata asa ceva). Am vazut la conferinte de presa o multime de ziaristi slab pregatiti, depasiti de evenimente, striviti de politica redactiilor lor. Am mai vazut triste ipostaze ale tineretii, ziaristi-torpila, de la publicatii fantoma, trimisi de PSD, a caror singura misiune era sa tulbure viata adversarilor politici ai primarului. Iarasi ma intreb, mai misca pe cineva daca spun ca nu asta este treaba presei? Chiar sint ziarele multumite de modul in care si-au indeplinit rolul de ciine de paza al democratiei in timpul administratiei Nichita sau nici nu mai conteaza?

Si de la societatea civila ma asteptam la mai mult. De exemplu, de la Grupul de Dialog Social din Iasi - si spun asta, daca doriti, autocritic, pentru ca inca fac parte din acesta.

Revenind la procesul electoral propriu-zis, ar mai fi citeva lucruri de observat. Am pomenit deja ca in privinta campaniei pozitive au existat asemanari de strategie intre PSD si PD-L. Diferenta a fost facuta de PSD in alte doua privinte: a investit in campania electorala sume imense, efort cu care PD-L nu a putut tine pasul, si a decis sa apeleze dupa turul I la o masiva campanie murdara, la care PD-L a ales sa nu raspunda.

PSD a dominat decisiv out-door-ul, inchiriind panouri noi, preluind o parte din panourile PNL, deturnind locuri de afisaj folosite in prealabil pentru campania "Iasi-600" si inlocuind majoritatea afiselor cu mesaj pozitiv ale lui Nichita cu caricaturi de joasa speta. Pentru cine nu stie preturile de afisaj, este de spus ca toate acestea au costat, la nivelul intregii campanii, zeci de mii de euro, probabil peste o suta de mii. Alte zeci de mii de euro au intrat in publicitatea electorala din presa scrisa, unde PSD, de asemenea, a dominat categoric. Nu in ultimul rind, au fost folosite fonduri publice si private pentru a cumpara simpatii, prin distribuirea de "ajutoare", "facilitati" sau pur si simplu a unor sume de bani, in mai multe cartiere. Asteptam rapoartele financiare pentru a vedea de unde au venit toti acesti bani (si pentru a avea harta clientelei lui Nichita), daca a fost depasit plafonul legal si daca sint declarate toate sumele cheltuite.

Peste patru ani sau cind vor fi viitoarele alegeri locale, vom avea alegeri corecte, orientate spre viitor si dezvoltare, daca presa, societatea civila, autoritatile si partidele vor sti sa apere mai eficient democratia, daca Primaria va fi obligata sa nu mai foloseasca resurse publice in scopuri politice, daca ponderea sectorului de stat in economie va fi redusa prin atragerea investitiilor, daca orasul va reusi sa integreze mai eficient cartierele sarace, daca tinerii si electoratul activ in general isi vor trata mai exigent interesele.

sâmbătă, 17 mai 2008

Pasiuni, tabieturi şi vicii în Iaşul de altădată


Muzeul de Istorie a Moldovei, aparţinând Complexului Muzeal Naţional „Moldova”, vă invită la expoziţia „Pasiuni, tabieturi şi vicii în Iaşul de altădată”, organizată de muzeograf Ioana Cioflâncă. Vernisajul va avea loc la Muzeul Unirii, vineri, 23 mai 2008, ora 11.00.

Expoziţia priveşte istoria secolului XIX şi a primei jumătăţi a secolului XX dintr-un unghi neobişnuit, evocând situaţii şi lucruri care provocau plăcerea ieşenilor din protipendada de odinioară. Pofta pentru mâncăruri alese, tabieturile cafelei şi ceaiului, viciul fumatului, slăbiciunea pentru alcool, pasiunea pentru haine şi accesorii, dependenţa de jocurile de noroc, vanitatea duelului, atracţia prostituţiei sunt câteva din aspectele ilustrate într-un tablou expoziţional menit a reda culoarea unei epoci trecute. Expoziţia pune în valoare obiecte de patrimoniu extrem de valoroase, unele însemnate cu monograme, aparţinând unor familii boiereşti faimoase precum Mavrocordat, Sturdza, Ghica sau Balş, dar şi obiecte aparent banale, dar care dădeau consistenţă vieţii cotidiene, înainte vreme.

Au contribuit la realizarea expoziţiei Irina Schrotter şi Ovidiu Buta.

Aducem mulţumiri instituţiilor care au sprijinit expoziţia: Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul „Ştefan cel Mare” Vaslui, Muzeul Literaturii Române Iaşi, Muzeul „Mihai Codreanu” Iaşi, Muzeul Memorial „Al. I. Cuza” Ruginoasa, Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu”, Muzeul de Artă Iaşi, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” Iaşi, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, colecţiile particulare aparţinând criticului de artă Adina Nanu şi anticarului Florin Corneliu.


duminică, 3 februarie 2008

Ultima carte editata



Andi Mihalache, Adrian Cioflanca (coordonatori), IN MEDIAS RES. Studii de istorie culturala, Iasi, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", 2007. Lansarea va avea loc vineri 22 februarie, la Targul de Carte Librex 2008, la ora 12.00 in prezenta coordonatorilor si a d-lor Alexandru-Florin Platon si Florea Ioncioaia.



SUMAR


MODELE ŞI INOVAŢII
Între „natură“ şi „cultură“. Repere contemporane în socio-antropologia corpului (Alexandru-Florin Platon)
Introducere în istoria copilăriei. Trecutul unei discipline, de la Ariès la SHCY (Luminiţa Dumănescu)
Frumuseţea Sălbaticului. Despre alteritatea diformă în imaginarul Europei centrale şi răsăritene (Silvia Marin-Barutcieff)
„Culoarea locală“ ca experienţă a alterităţii în drama istorică romantică (Ana-Maria Ştefan)
Aspecte ale modei feminine din veacul XIX (Ioana Cioflâncă)
A fi tânăr şi frumos: imaginarul publicitar la 1900 (Marius Florin Draşovean)

GENEALOGII INTELECTUALE
Genealogia ca interpretare şi critică a culturii. Nietzsche şi scrierea istoriei (George Bondor)
Istoria nebuniei – critică a raţiunii (Corneliu Bîlbă)
Mască, simulare, artificiu: Cioran şi Valéry (Ciprian Vălcan)
Pentru o genealogie culturală a modelului propagandistic comunist (Adrian Cioflâncă)
Genealogii estetice în concepţia regizorală a lui Andrei Şerban (Oltiţa Cîntec)

CUM NE APROPIEM TRECUTUL
A scrie istorie în perioada romantică (Alexandru Istrate)
Concepte moderne în opera istorică a lui A. T. Laurian (Tudor Roşu)
Eroi, morminte şi statui: poetica evanescenţei în secolul XIX (Andi Mihalache)
Influenţe germane în editarea documentelor istorice româneşti. De la Monumenta Germaniae Historica la colecţia „Hurmuzaki“ (Serinela Pintilie)
Ioan Bogdan în „războiul manualelor“: atacuri, riposte, replieri (Daniel Nazare)
Modernizarea discursului didactic în învăţământul primar românesc transilvănean la jumătatea secolului XIX (Rodica Ianoş)
Didactica unui eveniment: 1 decembrie 1918 în manualele de istorie a românilor (Cătălina Mihalache)

SCRIITURĂ ŞI LECTURĂ
Între slavonismul cultural şi scrisul în limba română: clerul de mir ortodox din Moldova medievală (Bogdan-Petru Maleon)
Consideraţii privitoare la identitatea lui Efrem, episcop de Rădăuţi (1608-1623) (Sorin Iftimi)
Manuscrise şi tipărituri în epoca lui Vasile Lupu. Câteva observaţii asupra unui proiect cultural (Cătălina Chelcu)
Un text biblic controversat şi reflexele lui iconografice (Cristina Bogdan)
Câteva consideraţii despre anonimat şi semnătura copiştilor pe manuscrise de cărţi populare româneşti (Laura Jiga Iliescu)

VOCABULARUL MODERNITĂŢII
Semnificaţii ale noţiunilor patriot/patriotism în limbajul politic al boierimii pământene (primele trei decenii ale secolului XIX) (Cristian Ploscaru)
Les paroles qui inquiètent: le pouvoir et l’opinion populaire en Olténie de la première moitié du XIXe siècle (Nicolae Mihai)
Relaţii sociale şi valori culturale în lumea negustorilor ortodocşi din Braşov şi Sibiu (Ruxandra Moaşa Nazare)
Pour une histoire culturelle des relations internationales: la Moldavie et la Valachie dans la Revue de l’Orient, 1843-1856 (Gabriel Leanca)
Sens şi reprezentare în semantica politică şi istorică a românilor transilvăneni (secolul XIX) (Laura Stanciu)
Între cultură şi civilizaţie: noi perspective asupra sămănătorismului (Sorin Mocanu)
L’Histoire à l’Exposition / L’histoire dans L’Exposition. L’Exposition Nationale Roumaine de 1906 (Andrei Florin Sora)
Biserica ortodoxă, ceremoniile publice şi autoritarismul monarhic. Iaşi, 1938-1940 (Bogdan Moşneagu)

O ALTĂ ISTORIE RECENTĂ
Cinematografia sovietică – uzaje, stereotipuri, utopii (Laurenţiu Ursu)
Mitul industriei comuniste şi reflectarea lui în emisiunile filatelice jubiliare (Silviu-Gabriel Lohon)
Muzeele de istorie, propaganda oficială şi cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu (Gabriel Moisa)
Praising or Blaming Communism in Romania from British Perspectives (Carmen Andras)
Percepţii comuniste faţă de moarte. Aspecte ale analizei monumentului funerar (Mihaela Grancea)
About Dying and Death in Romania Today (Marius Rotar)


CUVÂNT INTRODUCTIV


Am iniţiat acest volum având în minte un triplu rost. Primul a fost acela de a înregistra ce ecouri tematice şi metodologice a avut în istoriografia românească aşa-numita „cotitură culturală” produsă în Occident începând cu deceniul nouă al secolului trecut. O altă intenţie a fost de a convoca dialoguri interdisciplinare între istorie, literatură, istoria artei, filozofie, antropologie, ştiinţe politice ş.a.m.d. pe tărâmul integrator al istoriei culturale, după o lungă perioadă în care sectarismul disciplinelor s-a dovedit contra¬productiv. În fine, printr-o astfel de abordare am urmărit să contribuim la acoperirea versantului cultural al istoriei României şi a zonei din care face parte, în condiţiile în care, până nu demult, prioritatea a fost acordată reconstituirilor din perspectiva istoriei politice în forma ei tradiţională şi, într-o mai mică măsură, din cea a istoriei sociale.

A rezultat o culegere de studii caracterizată în primul rând printr-o extraordinară diversitate, care reflectă fidel explozia tematică produsă prin „cotitura culturală”. Avem în acest volum contribuţii la istoria culturii (privind istoria scrisului, limbajului şi tipări¬turilor, a instituţiilor, curentelor şi practicilor culturale), incursiuni în istoria ideilor (biografii intelectuale, circulaţia ideilor şi moşteniri culturale), abordări de antropologie istorică (studiul vieţii private, al ritualurilor şi simbolurilor, antropologia corpului şi a morţii etc.) şi exerciţii de istorie culturală a politicului şi a relaţiilor internaţionale. Istoria culturală este, în ultimă instanţă, un arhipelag tematic, ce îşi caută încă liniile directoare, coerenţa internă şi principiile epistemologice de organizare. Nu are sens, în consecinţă, să căutăm în acest volum coeziunea teoretică pe care nu am urmărit-o şi uniformitatea metodologică pe care nu avea cum să o obţină. Totuşi, există ceva care caracterizează istoria culturală înainte de orice şi care poate fi observat şi în abordările reunite aici. Cultura este scoasă din statutul ancilar, instrumental, pe care i-l rezerva, în vechea paradigmă, istoria politică sau cea socială. Faptul cultural capătă autonomie, iar deseori i se recunoaşte puterea cauzală. Se schimbă astfel miza demersului de explorare a sferei culturale, care nu rămâne restrânsă la funcţia de a ilustra realităţi „obiective” din spatele ei, ci funcţionează după o logică proprie care produce, la rândul ei, istorie.

Studiile găzduite de acest volum sunt semnate de specialişti consacraţi, dar mai ales de tineri cercetători în plină afirmare, din principalele centre universitare ale ţării: Bucureşti (Cristina Bogdan, Marius Florin Draşovean, Laura Jiga Iliescu, Silvia Marin-Barutcieff, Andrei Florin Sora), Cluj-Napoca (Luminiţa Dumănescu, Rodica Ianoş), Alba-Iulia (Tudor Roşu, Marius Rotar, Laura Stanciu), Sibiu (Mihaela Grancea), Târgu-Mureş (Carmen Andraş), Oradea (Gabriel Moisa), Braşov (Daniel Nazare, Ruxandra Moaşa Nazare), Timişoara (Ciprian Vălcan), Craiova (Nicolae Mihai, Silviu Gabriel Lohon) şi, fireşte, Iaşi (Corneliu Bîlbă, George Bondor, Cătălina Chelcu, Adrian Cioflâncă, Ioana Cioflâncă, Oltiţa Cîntec, Sorin Iftimi, Alexandru Istrate, Gabriel Leanca, Bogdan-Petru Maleon, Andi Mihalache, Cătălina Mihalache, Sorin Mocanu, Bogdan Moşneagu, Serinela Pintilie, Cristian Ploscaru, Alexandru-Florin Platon, Ana-Maria Ştefan, Laurenţiu Ursu). Media de vârstă scăzută a contri¬butorilor stă mărturie pentru noutatea abordărilor de acest fel din cultura română.

EDITORII

luni, 28 ianuarie 2008

Ce a fost dupa 1859

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 24/01/2008

De obicei, istoria de consum public evoca triumfalist si simplificator ce s-a intimplat pina la unirea din 1859. Se vorbeste mai putin de efectele negative asupra Iasului produse de unire
"Esential pentru o natiune este ca toti indivizii sa aiba multe lucruri in comun si in acelasi timp ca toti sa fi uitat o multime de lucruri", afirma, cu mult temei, in secolul XIX, Ernest Renan. Si natiunea romana se bazeaza pe o memorie comuna, dar si pe amnezii multiple care au nivelat asperitati si au temperat conflicte aparent insolvabile.
In sensul observatiei lui Renan, se poate spune ca amnezia privind separatismul moldovean din preajma anului 1859 face parte din formula noastra identitara. De la un moment dat, natiunea romana nu a mai fost dispusa sa-si aminteasca de perioada in care nu era atit de coeziva si uniforma pe cit isi imagineaza astazi. Informatii obiective despre rezistenta fata de proiectul unirii a unei parti din elita moldoveana se gasesc cu greu chiar si in studiile de specialitate, ca sa nu mai vorbim de muzee, manuale sau alte surse (in)formare publice. Evocarea separatismului stirneste inconfort pina si in mediile cultivate, semn ca nationalismul si-a pus apasat amprenta asupra culturii politice romanesti.
Unirea de la 1859 nu a fost rezultatul unei miscari consensuale fara rest, cum lasa sa se inteleaga manualele si o parte a istoriografiei. Dimpotriva, a fost o decizie politica luata dupa lungi si tensionate dezbateri. Ideea unirii a stirnit entuziasme, dar si aprehensiuni. A coagulat forte insemnate, dar si o opozitie consistenta. A atras argumente solide, dar si contra-argumente la fel de serioase. Pe scurt, constituirea statului roman unificat a urmat unui proces decizional complex, in care s-a ajuns cu greu la un numitor comun minimal intre elitele moldovene si muntene. Si, un lucru iarasi uitat adesea, dezbaterile au continuat cu si mai mare intensitate dupa consumarea actului unirii.
Ion C. Bratianu observa chiar in iunie 1859 ca entuziasmul de la 24 ianuarie s-a potolit, tinzind sa se transforme in dezamagire. Unirea nu fusese solutia magica pentru rezolvarea tuturor problemelor, asa cum isi imaginasera unii in momentele de efuziune. Pentru moldoveni, pe masura ce statul roman se consolida in formula strict centralizatoare pentru care optase, au aparut tot mai multe elemente care confirmau temerile dinainte de unire, formulate de anti-unionisti. Capitala s-a mutat nu la Focsani, cum s-a stabilit initial, ci la Bucuresti. Cererea de amplasare a Curtii de Casatie la Iasi, ca "o compensatie morala pentru pierderile suferite de acest oras", a ramas fara ecou. Elita politica si culturala a inceput sa emigreze spre Bucuresti. Economia locala a decazut dramatic (participantii la o dezbatere organizata de autoritatile din Iasi in 1863 se plingeau ca nivelul schimburilor comerciale din 1862, anul centralizarii, a scazut cu 70% in comparatie cu 1861; ca "meseriile si fabricele din Iasi au cazutu cu totul", ca "valoarele caselor au cazutu de spariatu"). In 1863, iesenii cereau Bucurestiului aplicarea unui principiu al "sciintei moderne: descentralizarea administrativa", pentru ca "Iasii, ca si intreaga tara, sa scape de sub ucigatoarea concentrare a toata activitatea si viata nationala intr-un singur punct, oricare ar fi el". Fara ecou.
Nu intimplator, s-au acumulat frustrari. Cuza a fost primit cu raceala la Iasi in 1861. In 1862, izbucnea o manifestatie de protest in timpul careia au fost arse portretele lui Mihail Kogalniceanu (vazut ca tradator al cauzei moldovenilor) si s-a vorbit de "inghitirea", de "anexarea" Moldovei de catre Muntenia. Sfirsitul domniei lui Cuza gasea Moldova cuprinsa de nervozitate, iar nemultumirea era, dupa cum observau martorii straini, generalizata. "Moldova intreaga sufera - sublinia fara menajamente si Nicolae Sutu - de parasirea in care a fost lasata in urma unirii; de fapt n-a fost decit o anexare si o nimicire a fiintei sale, din lipsa de prevedere care sa faca sacrificiul mai putin dureros". Iesenii au sarbatorit caderea lui Cuza cu trei nopti de iluminatii. Tot mai multi cereau desfacerea unirii. N. Rosetti-Roznovanu lansa diatribe greu de imaginat acum: "Astazi, toate miscarile noastre, dupa mine, trebuie sa tinda numai la scaparea nenorocitei noastre Patrii Moldova de un jug mai crud si mai rusinos decit oricare, de jugul acelor care din gura se numesc, indraznesc a se numi, fratii nostri, iar prin faptele lor au demonstrat indeajuns ca n-au alt scop decit a se sluji de noi ca de robi, a suge putinul avut care ne-au ramas, a suge pina si singele nostru, a ne sacrifica, ca niste victime nevinovate, desfrinatei lor ambitiuni".
Tensiunea a culminat cu revolta separatista din Iasi, din aprilie 1866. Pe 3 aprilie 1866, dupa liturghie, multimea adunata intre Mitropolie si palatul Roznovanu, unde se reunisera liderii separatisti - circa 500 de persoane, dupa estimarile oficiale - a pornit, cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ. Multimea striga "Jos Unirea!", "Traiasca Moldova". Protestatarii s-au inarmat cu pari si cu pietre; unii aveau pusti. Au incercat sa ridice baricade in fata regimentului muntean pe care Bucurestiul, prevazator, il trimisese din timp la Iasi. Initial, soldatii nu au avut voie sa traga, dar cind a aparut riscul sa fie coplesiti, au primit semnalul pentru deschiderea focului si atac la baioneta. S-a iscat, astfel, o confruntare singeroasa, care a durat citeva ore. Printre raniti s-a aflat, se pare, chiar mitropolitul. Ordinea a fost restabilita curind, strazile curatate de singe si de baricade, iar liderii revoltei arestati. Numarul victimelor nu se stie precis, pentru ca autoritatile au facut ancheta in cel mai mare secret. Este vorba, oricum, de cel putin citeva zeci de morti si alte zeci de raniti.
Acest fapte stingheritoare isi gasesc cu greu locul in memoria triumfalista si simplificatoare legata de unirea din 1859. Cu atit mai mult cu cit probleme semnalate atunci ramin si astazi valabile. Iasul nu si-a revenit niciodata pe deplin din socul politic, economic si cultural suferit dupa unire. Marginalizarea Iasului in cadrul noului statul ramine un fapt. Moldovenii au a incasa in continuare dispretul capitalei. In fine, cel mai important, centralizarea sufocanta pe care o reclamau separatistii face si astazi ravagii.

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Nascut liber

Data publicarii in Ziarul de Iasi: 04/01/2008
A fi nascut dupa 1989 reprezinta nu o virtute, ci o sansa si o mare responsabilitate.
Incepind de anul acesta, vor vota pentru prima data tineri nascuti dupa 22 decembrie 1989. Inzestrarea cu drepturi politice a celor nascuti liberi are o importanta simbolica asupra careia merita sa cugetam.
Socializarea sub auspiciile unui regim totalitar a lasat, fara doar si poate, urme asupra personalitatii celor care l-au suportat. La unii, urmele au fost mai adinci, la altii, superficiale. Unii s-au transformat in bestii, altii s-au straduit cu orice pret sa-si salveze umanitatea. Cei mai multi au convietuit intr-o zona gri, in care au combinat acomodarea cu rezistenta punctuala. Pe scurt, nu se poate spune ca exista oameni care au prins comunismul la virsta constientei si care sa nu fi fost influentati in vreun fel de acesta.
In privinta celor care erau copii in anii '80 lucrurile sint mai complicate. Comunismul a lasat urme mai ales asupra biologiei lor si mai putin asupra constiintei. Multi au avut de suferit din cauza modului de trai precar din acea vreme, dar modul de gindire le-a fost afectat intr-o mica masura sau deloc, pentru ca nu a fost timp destul ca educatia, si in general socializarea primara, sa le modeleze gindirea.
Psihologii, sociologii si istoricii care au facut studii asupra generatiilor admit, in general, ca intervalul de virsta dintre 16 si 26 de ani (sau, in anumite circumstante, dintre 14 si 30 de ani) este esential pentru configurarea conceptiilor si atitudinilor politice de durata. Asadar, tehnic vorbind, sint putine diferente din acest punct de vedere intre un tinar nascut in 23 decembrie 1989 sau unul nascut in 1985 sau chiar 1980.
Celebrarea celor "nascuti liberi" are, asadar, mai mult o importanta simbolica. Premisa de baza de la care pleaca aceasta celebrare spune ca aceia care nu avut legaturi de nici un fel cu comunismul au mai multe sanse sa gindeasca liber, democratic, curajos - pe scurt, "altfel", altfel decit cei pe care i-a prins regimul totalitar. Se stie, in Romania s-a vorbit insistent (si cu naivitatea aferenta), dupa 1989, de nevoia unei "revolutii a mentalitatilor". Cum aceasta revolutie a intirziat sa se produca in maniera spectaculoasa si rapida in care era asteptata, sperantele se leaga acum de generatiile celor "nascuti liberi". Acesta este si motivul pentru care, de exemplu, Tineretul National Liberal, adica organizatia de tineret a PNL, are ca deviza, din 2006, formula "Nascuti liberi".
Care este temeinicia acestei credinte este greu de anticipat. Judecind macro, este de asteptat, intr-adevar, ca aceia care s-au format in timpul democratiei sa fie mai inclinati spre comportament si gindire democratica decit cei socializati in comunism. De altfel, analize politologice (de felul celor facute de Alina Mungiu-Pippidi) arata ca socializarea comunista a lasat urme pregnante asupra culturii politice a celor formati intre 1945-1989 (fiind una din explicatiile pentru fenomene postcomuniste precum coruptia, gindirea autoritara, lipsa competentei civice, neincrederea in institutii si in oameni etc). Pe de alta parte, insa, trebuie spus ca exista o mare doza de naivitate si simplificare in aceasta credinta oarba in virtutile celor "nascuti liberi".
Lucrul cel mai important de punctat este ca noile generatii nu se formeaza intr-un cadru virgin. In socializarea lor primara si secundara au inca un rol semnificativ, acum si pentru multa vreme de acum incolo, generatiile formate inainte de 1989. Cultura lor politica si civica se formeaza din ceea ce aud de la parinti, in scoala, de la mass-media, precum si din contactul cu mediile in care se misca etc. Sondajele arata, de exemplu, un fenomen paradoxal: exista numerosi "nostalgici" - adica persoane care cred ca "era mai bine inainte de 1989" sau sint de acord cu formula "comunismul a fost o idee buna, prost aplicata" - in segmentul de virsta al celor nascuti in anii '80, care, este evident, nu au ajuns sa constientizeze vremurile pe care le traiau. Explicatia este simpla: ei exprima, in cele mai multe dintre cazuri, opinii preluate de la parinti sau bunici. Exista deja mai multe volume, realizate de Fundatia Academia Civica sau Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, care contin reprezentari ale copiilor asupra comunismului si in care sint colportate stereotipuri pozitive despre comunism preluate de la maturi.
Apoi, trebuie spus ca anul 1989 nu s-a constituit intr-o ruptura atit de radicala precum ne place sa gindim. In fapt, momentul revolutiei este o granita extrem de permeabila, care a facut ca practici nefaste, cu surse istorice, sa fie mostenite la scara mare de regimul democratic si societatea care l-a instituit.
A treia observatie de facut este ca raul nu vine exclusiv din vremurile dinainte de 1989. Comunismul a lasat mostenire o anumita predispozitie la coruptie, dar democratia genereaza la rindu-i coruptie. Retelele informale care produc nepotism, comportament clientelar si aliante ale complicitatilor s-au format unele inainte de 1989, altele dupa 1989. Gindirea autoritara are in egala masura surse totalitare si post-totalitare. Si asa mai departe.
In fine, mai trebuie spus ca nu tot ce vine dinainte de 1989 este tarat. O persoana care a fost supusa presiunilor si/sau tentatiilor inainte de 1989 si a fost capabila sa reziste este mai puternica moralmente decit un tinar care nu a fost confruntat cu nici o dilema etica si este vulnerabil in fata unei incercari de corupere. Chiar si cei care au cedat inainte de 1989 si si-au asumat acest lucru prin regret, extragind invataturile de rigoare, au o experienta etica mai importanta decit cei care cred ca toata lumea este a lor sau au impresia ca totul li se cuvine.
O dezbatere foarte interesanta in jurul celor "nascuti liberi" a avut loc in Germania anilor '80. Punctul de plecare a fost o declaratie a cancelarului de atunci, Helmut Kohl, care, aflat intr-o vizita in Israel in 1984, a spus ca generatia lui beneficiaza de "harul nasterii tirzii" ("die Gnade der späten Geburt"). Implicit in formula lui Kohl era ca aceia nascuti in anii '30 (Kohl s-a nascut chiar in 1930), in timpul razboiului sau dupa nu poarta povara responsabilitatii pentru trecutul nazist. Declaratia lui Kohl a stirnit un imens scandal international tocmai pentru faptul ca facea (la fel ca nazismul, s-a spus) dintr-o intimplare biologica - nasterea - un criteriu pentru clasificarea etica a populatiei Germaniei. In plus, s-a mai spus, responsabilitatile istorice nationale nu se distribuie in functie de virsta. Datoria memoriei si a reflectiei asupra trecutului totalitar este valabila pentru toti cei care traiesc intr-un stat succesor.