miercuri, 18 martie 2009

TRECUTUL INUTILIZABIL (II)

Autor: Adrian CIOFLANCA

Data publicarii in Ziarul de Iasi: 18 Martie 2009

Hanna Schmitz, din "Cititorul", nu a fost decit o rotita intr-un mecanism, care a avut totusi la indemina optiuni individuale, dar nu a facut recurs la ele.

In filmul "Cititorul", intr-o discutie dinspre final, supravietuitoarea incendiului ii recomanda lui Michael Berg, fostul iubit al femeii-gardian SS care se sinucisese, sa mearga la teatru daca doreste "catharsis", sa se indrepte catre literatura daca doreste sens, nu catre lumea lagarelor, pentru ca din lagare "nu iese nimic". Ei bine, cartea si filmul despre care vorbim nu sint dintre cele obisnuite, pentru ca nu ofera sens.

Nu asistam la o pedagogie confortabila de asumare exemplara a greselii si de transformare spectaculoasa in bine prin intelegerea raului. De fapt, "Cititorul" este povestea unei mari confuzii morale. De mai multe ori, si in timpul procesului, si dupa, Hanna Schmitz, fostul gardian SS, nu da semne ca are la indemina categoriile etice cu care operam indeobste. Slujba de la SS i se pare o slujba ca oricare alta; cind este intrebata de ce nu le-a lasat sa iasa pe femeile cuprinse de incediu, raspunde ca astfel s-ar fi produs haos; dupa razboi si pina la proces nu s-a gindit niciodata la trecutul ei patat; chestionata, la batrinete, daca a invatat ceva din toate prin cite a trecut, raspunde doar ca a invatat sa citeasca.

"Cititorul" ilustreaza foarte bine procesul de atrofiere a constiintei umane pe care l-a produs nazismul. Se stie, la fel ca si comunismul, nazismul si-a propus sa-si converteasca supusii la un cod moral propriu, alternativ moralei traditionale. Duritatea, eliminarea sentimentelor, justificarea ideologica rasista a violentei si a crimei, conformismul fara rest se numarau printre "valorile" propovaduite de aceasta "religie" seculara. Membrii SS, cu precadere, erau indoctrinati in acest spirit. SS-ista Hanna Schmitz, prin frigiditatea ei emotionala si morala (sa nu uitam, emotia deschide calea spre morala, o spun mai multi ginditori), este intruparea perfecta a heteronomiei stupefiante pe care o produce o ideologie radicala. Vedem in actiune un om care, fara a fi o bestie, este lipsit de claritate morala si de liber arbitru. Hanna Schmitz nu a fost decit o rotita intr-un mecanism, care a avut totusi la indemina optiuni individuale, dar nu a facut recurs la ele intrucit pervertirea prin care a trecut in timpul nazismului alaturi de o mare parte a societatii germane a lasat-o pe nesimtite fara o harta morala.

Trebuie spus ca Hanna Schmitz nu este totalmente lipsita de regret. Doar ca regretul nu se exprima verbal, neechivoc, asa cum cer ritualurile moderne ale penitentei. In cazul ei, vedem manifestindu-se "vinovatia tacuta" despre care vorbeste Gesine Schwan in cartea privind relatia dintre vinovatie si politica. Altfel, putem ghici din limbajul trupului (mimica, obsesia pentru apa si curatenie), din ceea ce face, din actul sinuciderii si din testamentul lasat, ca Hanna Schmitz era macinata de regret.

In anii '60, Germania Federala a organizat mai multe procese ale criminalilor de razboi, ca semn ca isi asuma responsabilitatea pentru judecarea crimele nazismului, dupa ce procesul de la Nürnberg a fost tutelat de aliati. Intre acestea s-a numarat si procesul Auschwitz-ului. In acest context si-a inserat Bernhard Schlink povestea din "Cititorul". Nu exista un consens intre istorici in evaluarea efectelor morale pe care aceste procese le-ar fi avut asupra germanilor. Unii le considera un moment de cotitura in istoria Germaniei, altii spun ca si-au ratat menirea. "Cititorul" combina cele doua atitudini, dar tinde mai mult spre a doua interpretare. Exista la un moment dat un dialog in care studentii la drept care asista la proces se declara dezamagiti, pentru ca se asteptau la o demonstratie spectaculoasa a victoriei binelui asupra raului si au asistat doar la condamnarea unei femei ratacite, care, in plus, prin faptul ca a fost mai putin cinica decit colegele din SS, a ajuns sa ia asupra-i o parte mai mare din vina.

"Nu e asa ca ati fi fost mai fericiti daca as fi fost in stare sa arat ca toti criminalii (nazisti) erau nebuni?", intreba la un moment dat unul dintre cei mai importanti istorici ai Holocaustului, Raul Hilberg. Aici este o mare dificultate de interpretare pe care o ridica Holocaustul. Germania nazista, ca si alte state criminale moderne, a produs, pe linga criminalii cu profilul clasic al sadicului sanguinar, dement, reprehensibil, si criminali "ordinari", "normali".

Subiectul a fost semnalat pentru prima data pregnant in anii de '60 de Hannah Arendt in cartea despre procesul lui Eichmann si banalitatea raului. In anii '90, un alt istoric important, Cristopher Browning, a publicat o carte excelenta despre "oamenii obisnuiti" dintr-un batalion de politie germana, format in mare parte din oameni de virsta mijlocie proveniti din medii muncitoresti, pe care nimic nu-i anunta ca figuri patibulare, dar care participa zelos la aplicarea "Solutiei Finale" in Polonia (avind pe constiinta circa 38.000 de evrei polonezi impuscati si alti 45.000 trimisi in lagarul de exterminare de la Treblinka). Browning a subliniat impactul factorilor situationali asupra unor caracteristici general umane (mai precis, moderne) in procesul de transformare a oamenilor obisnuiti in criminali - dezumanizarea, banalizarea si rutinizarea violentei produse de razboi si de nazism, presiunea de grup (peer-pressure), cultura conformismului, lasitatea si instinctul de auto-conservare, carierismul, birocratizarea, formalizarea crimei etc.

Hanna Schmitz a fost unul din nenumaratele produse ale acestui proces, care nu a avut resursele morale pentru a rezista istoriei din care a ajuns sa faca parte.

joi, 5 martie 2009

TRECUTUL INUTILIZABIL (I)


Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 4 Martie 2009

"Cititorul" nu se constituie intr-o pedagogie ca la manual a asumarii vinovatiei pentru crimele din timpul Holocaustului.

Dupa "Valkyrie", a ramas sa vorbesc despre celelalte doua filme hollywoodiene recente care se refera la Holocaust - "The Reader" si "Defiance". "Valkyrie" exploateaza o portiune de trecut utilizabil. La fel si "Defiance". Ma refer insa acum la "The Reader" (Cititorul), pentru ca filmul a fost adus in prim-plan de recenta decernare a premiilor Oscar - la care Kate Winslet, detinatoarea rolului principal, a primit premiul Academiei Americane de Film (care se adauga unui Glob de Aur si unui premiu Bafta pentru acelasi rol).

"Cititorul" decupeaza, dimpotriva, o portiune de trecut inutilizabil. Pelicula are in prim plan o figura de mai multe ori problematica - o femeie analfabeta, care in prima parte a filmului are o relatia amoroasa cu un adolescent de 15 ani, care o fascineaza citindu-i din marii autori, iar in a doua ne apare ca fosta membra a SS, care este judecata si trimisa in inchisoare pentru implicare in crime in timpul Holocaustului.

Cele doua parti ale filmului - care pune in scena romanul cu acelasi nume al lui Bernhard Schlink, un mare success international in 1995, cind a fost publicat - parca nici nu au legatura una cu alta. Si aceasta nu din cauza nepriceperii autorului cartii sau a producatorilor filmului, ci tocmai ca urmare a unui efect regizoral deliberat. Prima parte este cuprinsa de voluptatea unei legaturi carnale neobisnuite, dublata de pasiunea pentru carti a femeii care nu stie sa citeasca. In a doua parte, adolescentul devenit intre timp student la drept asista stupefiat la procesul fostei iubite, despre care afla abia atunci ca a fost gardian SS inainte de a o cunoaste. Prima parte este scufundata intr-un soi de senzualitate cazona, a doua este teribila si absurda.

Viata eroinei povestii, Hanna Schmitz, este de doua ori tragica, pentru ca incorporeaza in propriul destin si Rusinea si Vinovatia, cele doua stari-limita despre care s-a scris atit in antropologie si etica. Rusinea de a nu sti sa citeasca si vina de a fi participat, in timpul razboiului, la selectarea evreilor trimisi spre Auschwitz si la sinistrele "marsuri ale mortii" din iarna 1944-1945 (organizate de Germania nazista, aflata sub presiunea Armatei Rosii, pentru a-i muta pe evreii si prizonierii de razboi din lagare spre vest), in timpul carora a fost implicata in uciderea a 300 de femei evreice inchise intr-o biserica cuprinsa de flacari, carora Hanna si colegele sale nu le-au permis sa iasa. Dupa razboi, analfabetismul, secretul rusinos al Hannei, o impinge pe aceasta sa refuze o promovare intr-o slujba de birou, dupa ce a lucrat ca taxatoare, si sa dispara, totodata, din viata adolescentului Michael Berg. In timpul razboiului, probabil din acelasi motiv, refuzase o promovare la Siemens si a ajuns sa lucreze pentru SS ca gardian. In fine, in timpul procesului, rusinea o face pe Hanna sa-si asume paternitatea asupra unui raport SS, fapt care care ii atribuie un rol special, pe care nu il avusese, in crima de care a fost acuzata si, in consecinta, primeste pedeapsa cu inchisoarea pe viata.

Abia spre sfirsitul vietii, Hanna invata sa citeasca, dar de data aceasta nu pentru ochii lumii sau pentru a se "recalifica profesional", ci doar pentru a-si recapata ceva din respectul de sine. Nu reuseste insa transcenderea celeilalte mari probleme: vinovatia. Din aceasta cauza se sinucide. Exista vinovatii care nu pot fi iertate, ispasite. O spune si supravietuitoarea incendiului din noaptea fatidica, o simte si Hanna.

Hanna nu parcurge un proces complet de absolvire a greselii si transformare intr-o persoana cu o alta identitate etica (asupra subiectului conversiei etice recomand Claudia Card, The Atrocity Paradigm. A Theory of Evil). Aici este si cheia filmului. Fosta gardiana SS trece printr-o confesiune partiala (in timpul procesului este mai sincera decit colegele ei, agravindu-si situatia); urmeaza penitenta impusa, inchisoarea; scuza nu este formulata, pentru ca nu-i vede rostul ("Mortii sint tot morti!"); recurge in schimb la un gest reparatoriu (lasind prin testament putinii bani de banca supravietuitoarei incendiului ucigas, care ii redirectioneaza spre o organizatie de combatere a analfabetismului); regretul nu este exprimat explicit, dar poate fi ghicit - sinuciderea este, de altfel, un semn in acest sens; redemptiunea nu este obsinuta decit sub forma unei gest minimal simbolic pe care il face victima sa ramasa in viata.

Filmul nu se constituie intr-o pedagogie ca la manual a asumarii vinovatiei. Din acest motiv, a stirnit controverse intre specialistii in istoria Holocaustului. Unii s-au plins ca povestea Hannei romanteaza ceea ce nu poate fi romantat. Elie Wiesel, in schimb, a luat apararea filmului. In ce ma priveste, sint mai aproape de lectura pe care o face "Cititorului" Gesine Schwan in Politics and Guilt. The Destructive Power of Silence (multumesc lui V. Tismaneanu pentru semnalarea acestei carti excelente). (Va urma)