vineri, 18 septembrie 2009

REFERENTUL ABSENT


Autor: Adrian Cioflanca
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 17/09/2009

S-a spus ca filmul Calatoria lui Gruber este despre pogromul de la Iasi, dar tragedia din 1941 este referentul absent, prea vag sugerat in pelicula lui Radu Gabrea.

Am participat vineri, 11 septembrie, la spectacolul de gala de la Iasi al filmului Calatoria lui Gruber, proiectat in prezenta regizorului Radu Gabrea, a protagonistului Florin Piersic jr. si a altor actori. Evenimentul in sine, pigmentat cu prezenta Fanfarei 10 Prajini, fost reusit, iar publicul a primit bine filmul, desi din prezentarea care i se facuse se stia ca este despre un subiect delicat pentru Iasi: pogromul din iunie 1941.

Filmul este subtil, cu elemente bine cintarite, fara stridente majore, articulat si expresiv. Tehnic vorbind, instrumentarul cinematografic utilizat nu este grozav - probabil din motive financiare, dar priceperea regizorala se poate observa cu usurinta. Prestatia actorilor este in multe dintre scene excelenta, cu atit mai mult cu cit se desfasoara, in cea mai mare parte, in germana si italiana.

Tema filmului - ei, aici avem marea problema. Filmul a fost anuntat - in publicitatea care i s-a facut, in prezentarile din ziare, in interviurile date de regizor si actori - ca o ilustrare in termeni artistici a pogromului de la Iasi, pornindu-se de la faimoasele pagini despre masacru din romanul lui Curzio Malaparte, Kaputt. Numai ca cine merge la film sa asiste la cronica impresionanta a unei mari tragedii va vedea ca nu este cazul. Calatoria lui Gruber nu este produs in acelasi registru ca, de exemplu, Katyn, filmul lui Andrzej Wajda despre masacrarea de catre sovietici a elitei militare poloneze in primavara lui 1940. Filmul lui Wajda este monumental, zguduitor, te face sa plingi. La filmul lui Radu Gabrea se ride in primul rind, se ride amar, dar se ride mult. Tema cea mai pregnanta in economia peliculei - si aici scenariul se indeparteaza mult de versiunea lui Malaparte - este critica balcanismului, citit in cheie orientalista (vezi E. Said si M. Todorova) ca expresie a slugarniciei, barbariei, indolentei, prostiei. Militarii romani descrisi in scenariu, prin propriile actiuni sau prin aprecierile etno-psihologice ale personajelor italiene sau germane, sint caragialesti. Vorbind din perspectiva morala, dat fiind contextul in care se manifesta, caraghiosenia lor ar fi trebuit sa fie una sinistra, dar, in film, este mai mult hazlie decit infioratoare. Astfel, Radu Gabrea pune in scena, pe un fundal istoric, cu instrumentele realismului cinematografic, dar si ale comediei usoare, critica moravurilor institutionalizate, des frecventata in filmul romanesc al anilor '90.

Prin urmare, afirm ca filmul are o problema cu economia emotiilor pe care le stirneste. Se ride prea mult pentru o tragedie. Au observat acelasi lucru si supravietuitorii evrei cu care am vorbit dupa film, si cei citiva istorici cu care am schimbat impresii. Tragedia este abia sugerata, insinuata prin detaliu fulgurant, aluziva, vaga. Pogromul este referentul absent. Gradatia este foarte bine creata in film, detaliile pogromului revelindu-se cumulativ, dar lipseste implinirea ei, momentul de apogeu. Scenele de linga „trenul mortii" si de la groapa comuna din Podu Iloaiei nu sint foarte puternice. In Kaputt, Malaparte ofera culminatia prin scena socanta a deschiderii vagoanelor, foarte bine descrisa, desi neverosimil pusa in scenariu (pentru ca ordinul deschiderii este dat de seful garii, or atunci totul era sub administrare militara). Producatorii Calatoriei lui Gruber nu deschid vagoanele, ferindu-si spectatorii de vederea vreunui cadavru, preferind sa se pastreze in registrul aluziv. Aici, cum s-ar spune colocvial, realitatea bate filmul. Oricine citeste marturii despre pogromul de la Iasi simte imediat ca in Iasi s-a petrecut o nenorocire inimaginabila, o explozie de brutalitate antisemita ingrozitoare. Aceasta poveste bruta, violenta, ambarasanta, este estetizata un pic cam mult in acest film.

Pe de alta parte, ca sa facem dreptate, trebuie sa recunoastem filmului meritul de a fi primul produs al culturii de masa, al cinemografiei, care vorbeste despre pogromul de la Iasi. Subiectul a fost pina acum ocultat la nivel public si deseori falsificat academic. In ciuda a numeroase erori factuale, filmul spune lucrurile esentiale despre pogrom: ca responsabilitatea apartine statului roman, adminstratiei militare si civile antonesciene, ca violentele au luat, pe fondul unei psihoze antisemite, forma unui masacru si jaf organizat, ca au murit peste zece mii de evrei etc.

Fiind vorba despre un subiect delicat, precautia producatorilor este de inteles pina la un punct, desi, inca o data, discretia este exagerata, mai ales ca detaliile faptului istoric nu sint si asa prea bine cunoscute marelui public si, prin urmare, limbajul aluziv nu va lucra foarte eficient. Autorii filmului si-au aparat optiunea spunind ca oroarea este mai mare atunci cind este imaginata decit cind este aratata, presupunind ca scenele cu masacre sint deja banalizate de alte filme despre Holocaust sau invocind costuri de productie foarte mari in cazul in care ar fi ales sa expuna detaliile grozaviei. Ramine de discutat asupra fiecareia dintre aceste observatii. Cert este ca in cinematografia romaneasca nu avem inca fresca unei mari tragedii. Iar filmele despre Holocaust invocate sint despre altii, ceea ce convine in Romania pentru ca Holocaustul a parut aici intotdeauna povestea altora - nu o poveste trista si jenanta despre Romania, despre statul roman, despre romani in atitudinea lor fata de evreii de aici.

miercuri, 16 septembrie 2009

UN PORTRET APARUT IN ADEVARUL DE SEARA



Iaşi: PORTRET: Adrian Cioflâncă, istoricul în pas cu şcoala occidentală

· Autor: Nicoleta Dabija
· Data publicarii in Adevarul de seara: 16 sep 2009

Cercetătorul ieşean este cel mai tânăr membru al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului în România şi expert în analiza comunismului.

Pasiunea pentru istorie a început în clasa a VIII-a, când tatăl lui Adrian Cioflâncă l-a adus acasă pe profesorul lui de istorie, Vasile Corduneanu, din Piatra Neamţ. Mândru, adolescentul de atunci i-a arătat acestuia lista de cărţi citite, care, deşi lungă, cuprindea şi multe lecturi irelevante şi amestecate. „M-a şocat când mi-a aruncat lista literalmente: «Porcării!». M-am dus la el acasă şi m-am întors cu un rucsac de cărţi de istorie“, îşi aminteşte istoricul de azi.

Au urmat apoi nenumărate întâlniri, alte şi alte lecturi, olimpiadele la care a participat. După o vreme însă, tânărul Cioflâncă s-a plictisit, poate şi pentru că citise prea multe din cărţile importante de istorie disponibile în limba română la începutul anilor ’90. Saturaţia a mers până la a alege sportul în loc de istorie ca probă la bacalaureat.

Între timp, mai precis după treapta a doua, el s-a apucat de citit filosofie şi era „cât pe ce“ să opteze pentru această disciplină în studiile universitare. „Am mers totuşi pe ce ştiam mai bine şi iată că am ajuns să fac din asta meseria mea. Aplecarea spre filosofie şi, mai târziu, spre alte discipline, a contribuit totuşi la a-mi dezvolta metodologic o perspectivă interdisciplinară“, completează Adrian Cioflâncă.

Deşi de-a lungul vieţii profesionale s-a bucurat de încrederea, ajutorul şi influenţa unor personalităţi, istoricul are totuşi regretul că nu a trăit relaţia maestru-discipol: „Mi-am dorit un magistru, dar din păcate nu am avut unul. Am învăţat cele mai multe lucruri singur şi din cărţi. Dar am avut şi norocul să întâlnesc oameni importanţi, care mi-au schimbat viaţa, puţin câte puţin“, recunoaşte cercetătorul Institutului „A. D. Xenopol“ din Iaşi. De exemplu, graţie recomandării date de Michael Shafir, Adrian Cioflâncă a ajuns să fie cel mai tânăr membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România sau să fie cooptat de Vladimir Tismăneanu ca expert în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Istoricul fără magistru

M-am străduit să merit încrederea şi la final s-a văzut că mi-am făcut treaba, contribuind la ambele Rapoarte Finale, care, orice s-ar spune, sunt două repere de neocolit în percepţia noastră asupra trecutului recent“, declară istoricul.

Faţă de şcoala de istorie din România, Adrian Cioflâncă are o atitudine sceptică, susţinută în multe din cele aproape 2.000 de articole apărute în presă, dar şi justificată în contextul nenumăratelor reuniuni, comunicări ştiinţifice şi burse de studiu care l-au învăţat ce înseamnă Occidentul.

Nu e prea sigur nici de faptul că la noi există o „şcoală de istorie“ în sensul consacrat, de grup cu o anumită coerenţă tematică, teoretică şi metodologică. Marea problemă, crede istoricul, este la nivel instituţional, pentru că în România încă nu sunt unităţi ştiinţifice puternice, bine conectate, cu resurse financiare şi care să aibă programe de cercetare temeinice.

Dacă trebuie însă să compare Iaşiul cu alte centre universitare din România, atunci Adrian Cioflâncă priveşte situaţia un pic diferit.

În oraşul nostru sunt oameni care-şi fac treaba, singuri sau sprijiniţi, scriind după standarde occidentale. La fel cum au apărut în sistem şi tinerii din specia «reproducnik», aduşi pe criterii clientelare pentru a apăra interesele profesorilor naţionalişti sau retrograzi, tineri specializaţi în sexul îngerilor şi de care, fireşte, nu s-a auzit nici până la Hârlău“, încheie cercetătorul.

Profil

Născut: 31 august 1974, Piatra Neamţ.
Studii: Doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi.
Familie: Căsătorit

Ce-i place
Adrian Cioflâncă este adeptul urbanităţii şi al modernităţii pozitive. Îi plac oamenii care au încredere în alţii, care sunt tonici, deschişi, puternici şi cu mare capacitate de muncă.

Ce nu-i place
Istoricul ieşean respinge impostura, lenea, defetismul, iraţionalitatea, lipsa de argumente în conversaţie. De asemenea, el detestă retrograzii şi neo-ciocoii.

Întrebări şi răspunsuri

La ce proiecte mai lucraţi?
Trebuie să-mi termin doctoratul, pe care l-am amânat prea mult, apucându-mă de alte şi alte proiecte. Apoi, am adunat literatură de specialitate în proporţie de 80% pentru două cărţi mari: una despre istoria UTC în perioada Dej şi alta despre Pogromul de la Iaşi. Documentaţia reprezintă zeci de mii de pagini de mărturii şi sute de cărţi pentru că, astăzi mai mult ca oricând, în istoriografie se lucrează industrial.

Există vreun „câştig“ reciproc între cercetarea istorică şi jurnalism?
Din combinaţia de istorie şi jurnalism a rezultat o datorie morală, pe care o resimt acut, aceea de a contribui, pe măsura puterilor, alături de alţii, la lămurirea „trecutului prezent“ , marcat de succesiunea de dictaturi, care are încă efecte toxice asupra lumii în care trăim.

joi, 3 septembrie 2009

FATA CARE A PLINS


Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi, 3 septembrie 2009

Uneori Romania are efecte dureroase asupra oamenilor. Iata o poveste ca multe altele.

Parea un caz de adaptare reusita a unui american in Romania. A stat aici mai multi ani, a reusit profesional, a devenit cunoscuta, a invatat limba, s-a implicat social, si-a facut o familie si multi prieteni. Pe scurt, parea fericita. A fost mereu critica fata de ce se intimpla la noi, insa a mers inainte. "Criticismul" sau parea doar atitudinea normativa fireasca a cuiva venit dintr-o civilizatie mai bine pusa la punct - mult mai bine - decit a noastra. Nimeni nu se gindea ca, de fapt, acesta era simptomul unei cronice inadaptari.

Personal, nu m-am gindit la asta pina am vazut-o plingind. Acum este in SUA si nu mai vrea sa se intoarca in Romania. Isi cauta un job in State, in Marea Britanie, unde o fi, dar nu in Romania. Simplul gind ca ar trebui sa se intoarca o face sa izbucneasca in plins. Ce o ingrozeste atit de tare? Pai aproape nici nu ar trebui sa ne intrebam, pentru ca, de fapt, stim prea bine, pentru ca simtim pe pielea noastra aceleasi lucruri. O inspaiminta si o revolta nivelul extraordinar de violenta interpersonala, agresivitatea cotidiana gratuita, irationala, dintre semeni. O cutremura indolenta autoritatilor. Lipsa de respect fata de lege, fata de reguli si de celalalt. Mizeria, zgomotul, mirosurile. Mitocania. Saracia cronica. Incetineala, inapoierea, provizoratul perpetuu. O nemultumeste imaginea de tara neasezata, isterica, bintuita de impostura si grandomanie, pe care o produce Romania.

Si pentru asta plinge. Plinge pentru ca este un caz profund de implicare intersubiectiva: a considerat tot ce se intimpla in jurul ei in Romania ca fiind parte din povestea ei personala. Cetatean american fiind, te-ai fi putut astepta sa stea deoparte, superioara si rece. Dar activismul social este parte din educatia ei, la fel cum este parte din formatia multor americani. A fost invatata sa nu stea pasiva, sa ajute, sa respecte regulile, sa nu accepte nedreptatea. La noi, s-a batut cu autoritatile, le-a obligat sa respecte sau sa aplice legea pe care tocmai ele trebuiau sa o aplice, a intervenit atunci cind statul refuza sa intervina, a luat apararea celor fara aparare si s-a aparat singura atunci cind a fost lasata singura. Toate acestea i-au dat un imens sentiment de implinire, dar si senzatia dureroasa de inutilitate. A obosit, pentru ca, desi sint multi ca ea in Romania, nu sint destui, pentru ca lucrurile si oamenii se schimba greu, pentru ca romanii tind sa se invete cu raul si sa-l accepte ca pe o fatalitate. (Cind a sunat la Politie sa anunte ca un cetatean se masturbeaza in Cismigiu in vazul copiilor, i s-a raspuns: "Si ce daca!...") I-a ajuns: acum vrea putina liniste, aspira la monotonia unui oras american, la pacifismul social de acolo, isi doreste verdeata si parcuri curate pentru fetita sa, spera la joburi bine platite pentru ea si sotul ei, viseaza la normalitatea in care activismul social si respectul regulilor nu au accente eroice. Antonimul pentru toate acestea este, in cazul ei, Romania. Si pentru asta plinge.

Da, Romania are astfel de efecte asupra oamenilor.

Aceasta nu este neaparat o poveste tipica de american aflat in Romania. Prietena fetei care a plins, ea insasi cetatean american care a reusit in Romania, vrea sa se intoarca. Dar fara a fi la fel de implicata. Exista destui americani, stabili sau in trecere, care se simt bine aici. Stiu citiva si din Iasi, care si-au creat propriile insule de liniste, iar acum sint multumiti. Insa, in aceeasi masura, am vazut americani oripilati de salbaticia de la noi. Simpla amintire a experientei romanesti le provoaca senzatii fizice de disconfort. Da, Romania are astfel de efecte asupra oamenilor. Si nu doar asupra americanilor. Sint destui romani care nu mai rezista vacarmului - eventual dupa un episod mai scurt sau mai lung de activism social - si isi iau lumea in cap. Merg in alta parte pentru a se implini profesional, familial, material, pentru a-si gasi linistea, pentru a fi respectati, pentru a trai normalitatea. Cinicii din cauza carora pleaca spun gros: "Sa plece, dom'le, ca raminem noi si ne facem de cap!".