luni, 28 decembrie 2009

Pe cind eu eram tinar si Traian Basescu avea suvitza


Discutie informala din redactia Ziarului de Iasi, inaintea alegerilor prezidentiale din 2004. In fotografii mai apar Alexandru Lazescu, presedintele ziarului, Toni Hritac, redactorul sef, Pavel Lucescu, pe atunci editorialist la ziar, Mihai Chiper, seful Departamentului de Eveniment National, si Dan Carlan.


joi, 24 decembrie 2009

TOATE REVOLUTIILE ESUEAZA


Autor: Adrian CIOFLANCA
Editorial publicat in Ziarul de Iasi, 24 decembrie 2009

Dezamagirile noastre legate de 1989 vin si dintr-o supraevaluare a ideii de revolutie, despre care ne imaginam ca va produce o schimbare magica, radicala si imediata.

George Orwell credea ca toate revolutiile esueaza. Tocqueville afirma si el ca revolutiile produc schimbari mai mici decit pretind revolutionarii si decit isi doresc participantii la miscarea revolutionara. Intr-adevar, cine se asteapta ca o revolutie sa provoace o schimbare totala si imediata nu poate fi decit dezamagit. Chiar si cele mai radicale revolutii - si ma gindesc aici in primul rind la revolutia bolsevica, dar si la modelul ei iacobin - au o anumita gradualitate a schimbarii, fac loc ezitarilor, poticnirilor si replierilor si isi consuma destul de repede si haotic radicalitatea. O parte din elitele vechiului regim ramin pe pozitii pentru a participa la fondarea noului sistem. Si, sa nu uitam asta niciodata, revolutiile planificate a fi totale au fost revolutii nedemocratice, singeroase, inspirate de ideologii radicale, bazate pe violenta si teroare, cu efecte profunde de dezinstitutionalizare.

Cind vorbim de revolutiile din 1989, s-ar putea spune ca avem de-a face cu o radicalitate democratica, deci cu o radicalitate benigna. Nu prea exista asa ceva, exista doar proiecte democratice, care se pot solda cu democratii consolidate sau cu democratii cu defect. Democratia nu are nevoie de tiranicid, de violenta, de epurari, pentru a reusi. Are nevoie de cultura democratica, de institutii, lege si drepturi, de alegeri libere, pluripartitism si partide democratice, de competenta, transparenta, buna credinta si incredere. Nomenclaturistii romani transformati in revolutionari la 1989 credeau in inevitabilitatea violentei si in necesitatea tiranicidului (Ion Iliescu, Silviu Brucan). Dar sursele lor de inspiratie erau tocmai revolutiile iacobina si bolsevica, deci modele nedemocratice. Ideea insasi ca revolutiile trebuie sa se desfasoare dupa un scenariu este de sorginte iacobina. Or revolutiile anticomuniste din Europa Centrala s-au dezvaluit ca o forma noua de revolutie, pasnica, moderata, restauratoare, fiind lipsite de ambitii ideologice, mesianice, teleologice. Romania a fost o exceptie in problema violentei, din cauza represiunii dezlantuite de Nicolae Ceausescu ("Sa trageti!", spune clar Ceausescu in sedintele din timpul revolutiei, dupa cum se vede din stenogramele publicate recent in forma completa de Mihnea Berindei in revista "22") si a haosului violent si absurd care a izbucnit din 22 decembrie. In rest, daca stam sa ascultam azi in liniste inregistrarile si marturiile de la revolutie, vedem peste tot indemnuri la non-violenta, la moderatie.

Ca sa fim precisi, in revolutia romana din 1989, au existat doua tipuri de moderatie. Pe de o parte, moderatia unei bune parti a revolutionarilor rank-and-file, asemanatoare ethosului central-european, non-violent, pacifist. Si moderatia fostilor nomenclaturisti transformati in revolutionari, care au directionat miscarea revolutionara spre agenda lor si care isi doreau doar o revolutie corectoare a comunismului, nu una refondatoare. Din cauza interpolarii fostilor nomenclaturisti in miscarea revolutionara, am avut paradoxul ca revolutia cea mai violenta din Europa de Est sa produca schimbarea cea mai mica.

Astazi, la 20 de ani de la revolutie, nu exista inca un consens asupra unei naratiuni minimale privind revolutia. Am mai spus-o, acesta este unul din marile esecuri intelectuale si institutionale de dupa 1989. In sondaje, nu exista o versiune creditata asupra evenimentelor care sa depaseasca 50% din opinii. Intr-un ultim sondaj CURS pe aceasta tema, 47% dintre romani cred ca a fost vorba despre o revolutie, iar 36% despre o lovitura de stat. In ce ma priveste, vorbesc fara complexe despre o revolutie si tratez ca fantasmagorice si grotesti toate scenariile conspirationiste care invadeaza "documentarele" despre revolutie la fiecare aniversare (inclusiv in acest an, inclusiv, in mod scandalos, pe televiziunea publica). Pe de alta parte, disting, pe urmele lui Rod Aya, intre revolutie si efecte revolutionare. In 1989, am avut o revolutie, dar care a fost urmata de efecte revolutionare limitate, minimale timp de citiva ani dupa, din cauza lipsei unei elite alternative la elita comunista resapata care a confiscat friiele puterii pentru o vreme.

Toate revolutiile sint esecuri in sensul ca au efecte limitate. Desigur, in cazul romanesc, mai ales in intervalul 1990-1996, am avut intirzieri nepermise si ambiguitati condamnabile. Dar nu putem astepta de la o revolutie mai mult decit produce. Revolutia din Romania a fost eroica si demna de o buna memorie, desi lipsita de luciditate si nu indeajuns de orientata democratic. Consolidarea democratica post-revolutionara a fost cea cu probleme. Nu trebuie sa blamam revolutia, ci modul in care am stiut noi sa ne folosim de ea.

joi, 17 decembrie 2009

LECTIA DE UMILINTA


Autor: Adrian CIOFLANCA
Editorial publicat in Ziarul de Iasi: 17 decembrie 2009

Sansa actorilor politici este de a invata fiecare lectia umilintei care s-a desprins din recentele alegeri prezidentiale.

In cultura europeana a existat o lunga dezbatere izvorita din intrebarea: este umilinta (in sensul de modestie, smerenie, nu de rezultat al umilirii, injosirii) o virtute sau nu? Gindire religioasa iudaica si crestina a consacrat-o ca o virtute, insa perspectiva moderna i-a contestat locul intre valorile liberale. Etimologia duce la latinescul „humilitas" si, mai departe, la „humus", care, usor de inteles, inseamna pamint, sol. „Humilitas" descrie, din perspectiva religioasa, un tip de auto-cunoastere prin care individul isi accepta micimea, limitarea, ca o preconditie a reverentei in fata lui Dumnezeu. Aceasta se opune mindriei si vanitatii. Pe de alta parte, gindirea liberala a tins sa desconsidere umilitatea, pentru ca parea sa nege egalitatea morala a cetatenilor si sa erodeze stima de sine, o valoare liberala importanta. Totusi, in ultimii ani, reflectia politica - ce inregistreaza si o intoarcere a eticii in cimpul sau - a recuperat discutiile despre „humility", extinzindu-i sensul. intr-un interesant articol din „Political Theory", din 2005, politologul Mark Button pledeaza pentru o „umilitate democratica", adica pentru un ethos politic in care fiecare dintre actorii politici pleaca de la premiza ca se poate afla in eroare si, prin urmare, este empatic, generos si deschis intelegerii mutuale in relatia cu competitorii. Aceasta atitudine stimuleaza cooperarea si fair-play-ul - si nu intimplator este, in ultimii ani, in centrul discutiilor despre politica reconcilierii.

Asta ar trebui sa invete toti actorii politici implicati in alegerile prezidentiale ce tocmai s-au terminat - o lectie de umilinta. Desigur, pare de-a dreptul fictional sa pretinzi oamenilor politici de la noi, inecati intr-un empiric marcat de tribalism irational, sa aiba perspectiva cultivata, sa reflecteze etic la ceea ce fac, sa isi tempereze instinctele razboinice pentru a conlucra mai bine pornind de la ideea ca si celalalt s-ar putea sa aiba dreptate. In practica politica romaneasca, formula faimoasa a lui Carl von Clausewitz - care vedea in razboi o continuare a politicii prin alte mijloace - este rasturnata: politica a devenit o continuare a razboiului prin alte mijloace. infringerea adversarului nu mai este suficienta, abia distrugerea lui este satisfacatoare. Politica vazuta ca proces pasnic de transare a competitiei politice, de solutionare a conflictelor si luare a deciziilor prin intermediul persuasiunii, negocierii, acomodarii sau prin apel la justitie si alti terti neutri pare sa intereseze pe tot mai putina lume.

Primul dator sa invete aceasta lectie a umilintei este chiar invingatorul. Traian Basescu nu ar trebui sa creada, asa cum credea Hegel, ca dreptatea este (doar) de partea invingatorului - pentru ca, la urma urmei, a fost o victorie la limita, o victorie a la Pyrrhus, cu multe pierderi adica, si o victorie care nu asigura cistigarea partidei. in mesajul dat dupa alegeri, Basescu admite - fapt remarcabil, daca este luat in serios - ca a primit o lectie la aceste alegeri. Nu este clar daca detaliile lectiei sint aceleasi la care ne gindim si noi, dar vom vedea. Cert este ca Basescu va trebui, in noul mandat, sa ramina un jucator, un luptator, dar sa fie mai putin belicos, certaret, distructiv, sa ramina hotarit, dar mai putin voluntarist, sa actioneze pentru reforma institutiilor democratice, dar fara a produce un efect de dezinstitutionalizare in avantajul fantomaticei democratii directe si al populismului, sa faca politica, dar si sa urmareasca aplicarea consecventa a unor politici coerente, sa aiba si pe mai departe sclipire, spontaneitate, putere de decizie rapida, dar si perseverenta, clarviziune si staruinta in implementarea proiectelor.

Ca a gresit a admis si Mircea Geoana, dar iarasi nu stim daca este sincer si, mai ales, nu se stie daca nu cumva a gresit atit de mult incit nu mai poate supravietui in prim-planul vietii politice. Personal, cred - asa cum socotesc cei mai multi dintre cei din jur - ca greselile candidatului PSD depasesc cu mult limita acceptabilului, dar nu intotdeauna politica se conduce dupa logica elementara. Dincolo de acceptarea formala a greselii, Geoana a aratat altceva decit penitenta democratica. Nu a admis ca a pierdut, ci doar ca o conspiratie absconsa l-a facut sa piarda pe nedrept. Nu a admis ca a pierdut tocmai din cauza greselilor lui. Nu a admis ca a pierdut pentru ca adversarul sau avea dreptate. Dimpotriva a pus la cale, prin contestarea corectitudinii alegerilor, o strategie iresponsabila de de-responsabilizare personala, care a afundat Romania si mai tare in criza. Dupa alegeri, Geoana a continuat sa tina vocea ridicata, desi si-a pierdut cu totul credibilitatea, aratind ca un om care nu invata din greseli si care nu este capabil sa parcurga, cu adevarat, lectia umilintei.

O sansa mai are Crin Antonescu, caruia nu ii lipseste nici talentul politic, si nici un oarecare instinct etic. Are insa un mare adversar, in legatura directa cu discutia de fata: vanitatea proprie. Daca stai sa il asculti pe liderul PNL, din superbia cu care se exprima ai putea intelege ca ai de a face cu o veritabila instanta morala, care mai este si validata electoral. Or, nici Crin Antonescu si nici partidul pe care il reprezinta nu sint in pozitia de a se constitui in modele morale. Iar ponderea lor electorala este de maxim 20 la suta, poate au uitat acest lucru. Asadar, din punct de vedere democratic, nu sint in situatia de a face reguli si a dicta standarde. Mai degraba, Crin Antonescu ar trebui sa se intrebe de ce este un prezidentiabil de doar 20 la suta, iar daca se va multumi sa gaseasca raspunsul in faptul ca „Basescu este populist", iar „Geoana este socialist" s-ar putea sa se pacaleasca singur. Candidatul PNL este deocamdata doar o promisiune vaga, nu a confirmat si nu exista garantii ca o va face. PNL nu difera, din punctul de vedere al culturii institutionale, de celelalte partide importante - avind la rindu-i probleme cu clientelismul intern, promovarea non-valorilor, lipsa de transparenta, legaturi vinovate cu oameni de afaceri deci nu orice fel de legaturi, ci acelea incorecte), mecanisme decizionale nedemocratice, ignorarea agendei publice si, uneori, tratarea iresponsabila a intereselor generale etc. Crin Antonescu si PNL au de munca serios pentru a deveni ceea ce pretind ca sint si nu le-ar strica putina modestie. Fara a invata lectia ultimelor alegeri nu vor putea merge mai departe cu succes si in folosul Romaniei.

joi, 10 decembrie 2009

PNL SI SINDROMUL CETATII ASEDIATE (I) - (II)


Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 10 decembrie 2009

Deocamdata, singura oferta a PNL pentru Romania este discursul auto-victimizant si diabolizarea lui Traian Basescu. Pentru a deveni un partid puternic, PNL are nevoie de mult mai mult.

Sindromul cetatii asediate este consubstantial culturii politice din interiorul Partidului National Liberal a ultimilor ani. Dupa izbucnirea conflictului cu presedintele Traian Basescu si ruperea unei parti din partid in favoarea unui nou proiect politic, liberalii au fost tinuti uniti de ideea ca Basescu incearca distrugerea PNL. Cit fundament exista in aceasta spaima nimeni nu mai stie, pentru ca intre timp s-a transformat in mit nechestionabil si in „idee primita" larg impartasita. Ca Basescu a fost belicos cu PNL si nervos din cauza rezistentei liderilor liberali la citeva din ideile sale este cit se poate de adevarat. Dar si PNL a fost belicos cu Basescu si a preferat sa se alieze cu adversarul traditional al dreptei pentru a se mentine la guvernare si a-si proteja interesele.

Daca punem lucrurile in balanta, motive de suparare exista in ambele tabere. Si totusi, doar in PNL exista aceasta psihoza escatologica. Se prea poate ca mai multi lideri ai PNL sa fi adunat, din experienta politica proprie, file la cazuistica incriminatoare si, ca urmare, se socotesc indreptatiti sa fie sceptici fata de PD-L si Basescu. Si totusi, din afara, nu este foarte clar, dincolo de competitia politica si ideologica dintre PNL si PD-L, care este dosarul complet al acestei teribile suparari si victimizari a liberalilor. S-ar putea ca aceasta mirare exprimata aici sa fie primita cu pufnituri in PNL. Avind avantajul exterioritatii, ii invit insa pe liberali sa reviziteze acest mit al „incompatibilitatii" cu Traian Basescu si sa-l rationalizeze.

Competitia liberalilor cu PD-L este dublata de o aversiune explicita si virulenta fata de Traian Basescu. Originile ei se gasesc in confruntarea dintre Traian Basescu ca sef al statului si Calin Popescu Tariceanu ca premier - confruntare care avea un resort structural (cele doua pozitii in stat tind implacabil spre conflict datorita aranjamentului constitutional si politic de la noi), unul personal (Basescu si Tariceanu exhibind temperamente si stilistici complet diferite) si unul ideologic si sociologic (cele doua parti concurind pe acelasi tip de discurs si pe acelasi electorat). Desigur, motive sa-l antipatizezi pe Basescu se pot gasi la tot pasul, pentru ca presedintele nu este un tip nici conventional, nici comod si nici fara pacate. Dar la fel de multe motive s-ar putea gasi pentru a-l antipatiza, de exemplu, pe Mircea Geoana, care, iata, s-a dovedit un caraghios iresponsabil si i-a tras dupa el in penibil si pe liberali. Si totusi doar Basescu se ridica la rangul de obsesie in PNL. Urmariti la intimplare orice interventie publica a membrilor conducerii PNL, de acum sau de acum doi-trei ani, pentru a vedea frecventa cu care numele lui Basescu apare in explicarea lucrurilor, a tuturor lucrurilor rele din Romania. Mai mult, daca aveti curiozitatea sa faceti un inventar al discursurilor liderilor de provincie sau al pozitiilor exprimate pe bloguri de liberalii din intreaga tara, veti vedea iarasi ca Basescu a fost principala preocupare, obsesie, papusa de infipt bolduri. PNL s-a dezvoltat ca o secta minoritara si mesianica, care a raspuns cu un tribalism intransigent la orice gest, fie el agresiv sau nu, venit din afara. Am multi prieteni liberali cu care aproape ca nu mai pot dialoga rezonabil cind vine vorba de Basescu si PD-L.

Aici vin cu interpretarea personala pe care o dau acestei stari de fapt. As vrea sa scot discutia din registrul etic in care doresc sa o duca liberalii. Pur si simplu nu cred ca exista diferente majore de valoare si calitate intre PNL-ul in frunte cu Crin Antonescu si PD-L-ul reprezentat de Traian Basescu. Ambele partide - ca si PSD - au probleme cu cultura organizationala si fac loc unor practici clientelare, incompetente, nedemocratice, netransparente, chiar si ilegale. La concursul „Care partid este mai mafiotizat?" este concurenta mare, va asigur. Procesul de luarea a deciziilor si de selectie a oamenilor tine cont prea mult, in toate partidele, de bani, de protectori, de retele de interese. Binele public si axiologia doctrinara apar prea rar in discutie. Ca PD-L este un partid oportunist din punct de vedere ideologic pot fi de acord, dar oare ce treaba mai are PNL, ca substanta intelectuala si ideologica sau din punctul de vedere al politicilor pe care le-a patronat, cu spiritul bratienilor sau cu liberalismul european? Pe de alta parte, si in PNL si in PD-L s-au observat progrese, de exemplu, in democratizarea interna (aici sta mai bine PNL) si in cooptarea unor oameni de valoare (aici sta mai bine PD-L).


PNL si sindromul cetatii asediate (II)

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 11 decembrie 2009

Deocamdata, singura oferta a PNL pentru Romania este discursul auto-victimizant si diabolizarea lui Traian Basescu. Pentru a deveni un partid puternic, PNL are nevoie de mult mai mult.

Exista diferente majore intre Basescu si Antonescu? Se prea poate, dar deocamdata nu putem sti cu certitudine pentru simplul motiv ca Antonescu este un personaj „necercat" (cum spuneau conservatorii secolului 19). El este o promisiune, care a facut o figura destul de buna in alegeri (dar nu spectaculoasa) si care urmeaza sa confirme sau nu. Si nu ii va fi usor, pentru ca va trebui sa treaca proba timpului. Sa nu uitam ca deja i-a dezamagit pe multi prin comportamentul dintre cele doua tururi, cind s-a predat cu arme si bagaje la PSD (determinindu-l pe Tariceanu sa spuna ca PNL s-a comportat ca un catelus), fapt ce contrasteaza pina la ridicol cu imbatosarea pe care o are in continuare fata de Basescu si PD-L. Antonescu este in mod cert mai simpatic decit Basescu, asa cum Tariceanu era mai stilat. Dar calitatea unui lider politic nu este data (doar) de eleganta sa, ci de deciziile pe care le ia in timp, sub presiune. Or, Basescu nu a facut in cei cinci ani de mandat greseli strategice majore, care sa faca rau tarii, dimpotriva. Geoana si Antonescu au pierdut alegerile pentru ca nu au reusit sa ofere garantii ca vor tine cursul sub presiunea extraordinara la care este supusa pozitia prezidentiala dinspre culisele economiei si ale cercurilor de interese.

Revenind la interpretarea pe care o dau motivatiei aversiunii liberale fata de Basescu si PD-L, ar fi doua lucruri de spus. In primul rind, orice putere tinde sa nasca o contra-putere de forta egala. In fata popularitatii extraordinare a lui Traian Basescu si a expansionismului PD-L, PNL s-a definit ca o contra-putere, ca o miscare de rezistenta, frenatoare, in eventualitatea unui abuz de putere prezidential (de fapt, liberalii sint convinsi ca aceste abuzuri chiar au existat). Asadar, PNL-ul din ultimii ani s-a consacrat intr-un rol de opozitie fata de Basescu si din acest motiv este dificil sa se reinventeze acum, cind se pune problema intrarii intr-un parteneriat la guvernare. Oferta lor de colaborare catre PD-L este nu de pe pozitia de partener, ci tot ca instanta ponderatoare. Ramine de vazut daca li se va recunoaste acest drept arogat.

Al doilea lucru este cel mai important pe care doream sa il spun in acest text: anti-basescismul a fost pina in acest moment principala ratiune de a fi a PNL-ului recent si a actualei conduceri liberale. Sa nu uitam, competitia din interiorul PNL a avut la baza opozitia fata de Basescu, prefigurindu-se doua pozitii - anti-basescismul moderat, de acomodare, al gruparii Tariceanu-Olteanu, si anti-basescismul radical, intransigent, al gruparii succesoare Antonescu-Orban-Nicolai. Asadar, anti-basescismul este un discurs constitutiv al PNL-ului recent si, mai nou, un discurs de identificare, o marca a gruparii care conduce acum PNL. Aceasta grupare a avut abilitatea, printr-o manevra clasica, sa imbrace in haina scopului superior - „salvgardarea PNL" - o strategie de promovare si salvgardare proprie. Anti-basescismul este principala „competenta" a lui Antonescu si a celor din jurul sau. Acestia nu-si pot contrazice discursul care i-a ajutat sa reuseasca in politica ultimilor ani, pentru ca ar ramine fara agenda si fara credibilitate, si din acest motiv incearca sa traga partidul dupa ei in mentinerea opozitiei fata de Basescu. Ei spera ca un nou mandat Basescu le va oferi in continuare resurse sa se afirme ca o contra-putere si sa-si mentina pozitia de lideri cu acelasi tip de discurs ca pina acum.

Totusi, datele problemei s-au schimbat. Basescu a fost reales, electoratul conferindu-i o noua legitimitate pe care PNL nu o va putea ignora mult timp fara costuri electorale. In plus, alegerile au trecut si partidele ies dintr-o logica electorala pentru a intra, usor usor, in logica gestiunii puterii - si aici resimt nevoia accesului la resurse si la mecanisme decizionale. Deja se observa in PNL ca aceia care au responsabilitati politice si administrative concrete in aparatul de stat din teritoriu tind sa aiba o alta agenda decit agenda conducerii centrale a PNL (care, inca o data, este dominata de un discurs a carui principala logica este conservarea propriei pozitii in partid). Oricum, PNL, daca doreste sa devina un partid puternic, reprezentativ, nu poate sa ramina un „single issue party", partidul unei singure teme. Pentru o formatiune cu pretentiile PNL, ceea ce ofera ca solutie Romaniei, deocamdata, este dezolant de putin. Discursul auto-victimizant si diabolizarea unui personaj nu tin loc de program pentru Romania.

vineri, 4 decembrie 2009

DEZBATEREA

Sa nu credeti ca in Norvegia nu s-a vazut marea dezbatere dintre prezidentiabili. A fost lamuritoare, nici nu mai trebuie sa fac vreun comentariu... Ne vedem la vot!

miercuri, 2 decembrie 2009

TRONDHEIM, NORVEGIA


Nu stiu sa spun mare lucru despre Trondheim, orasul in care ma aflu de cateva zile. E frig, foarte frig aici, strazile nu sunt foarte populate cand am eu timp sa ma plimb, limba nu o inteleg sub nici un chip, ce scrie pe internet puteti vedea si dvs. Vizual, Trondheim-ul al treilea oras ca marime din Norvegia, este o delectare, asa cum constatati. Locul este pregatit sa arate bine noaptea, pentru ca aici este noapte mai tot timpul. Lumea e prietenoasa, curioasa, relaxata. Eleganta? asa si asa... Totul este foarte scump. Amprenta britanica si americana in multe locuri. Mancarea - excelenta, mult peste, fireste. Si mult alcool, antidot la frig si la depresie. Servicii foarte bune, nu trebuie sa mai spun. Modernitate cat cuprinde...