miercuri, 31 martie 2010

SCHIMB DE EXPERIENŢĂ ÎNTRE COMISIILE DE STUDIERE A REGIMULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA ŞI REPUBLICA MOLDOVA


Democraţie vs. Totalitarism:
lecţii învăţate în ultimii 20 de ani

Bucureşti, 29-30 martie 2010
Hotel Capital Plaza
Organizatori: Fundaţia Soros România, Fundaţia Soros Moldova, Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova


AGENDA ÎNTÂLNIRII
LUNI, 29 MARTIE - Hotel CAPITAL PLAZA, Sala Ion Mincu

10.00-10.15 – Cuvânt de deschidere
Ilona Mihăieş – Preşedinte, Consiliul Director al Fundaţiei Soros România
Ana Coreţchi, Director East-East:Partnership Beyond Borders Program, Fundaţia Soros Moldova
Sergiu Musteaţă, Preşedinte, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova

10.15- 11.30 - Sesiunea I: Structura, compoziţia şi mandatul Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova. Metodologia cercetării şi structura raportului.

Moderator: Ilona Mihăieş, Preşedinte, Consiliul Director al Fundaţiei Soros România
Intervenţii:
Sergiu Musteaţă, Vice-preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova
Igor Caşu, Vice-preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova

11.50-13.00 Sesiunea II: Experienţa realizării raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Perspective din interiorul echipei de cercetători.
Moderator: Ilona Mihăieş, Preşedinte, Consiliul Director al Fundaţiei Soros România
Intervenţii:
Cristian Vasile, Secretar ştiinţific al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
Smaranda Vultur, Membru al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

14.30-15.40 - Sesiunea III: Accesul la arhive.

Moderator: Elena Postică, Membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova
Intervenţii:
Mihai Taşcă, Secretarul Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova
Dorin Dobrincu, Directorul Arhivelor Naţionale ale României
Alina Pavelescu, Şef Serviciu Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Arhivele Naţionale ale României

16.00-17.30 – Sesiunea IV: Relevanţa informaţiilor clasificate şi relaţia cu instituţiile deţinătoare de arhive cu regim special

Moderator: Vladimir Beşleagă, Membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova
Intervenţii:
Germina Nagâţ, Director al Direcţiei Investigaţii, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

MARŢI, 30 MARTIE


09.30-10.40 - Sesiunea V: Cercetarea trecutului comunist. Experienţa României

Moderator: Adrian Cioflâncă, Membru al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

Intervenţii:
Ioan Stanomir, Preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc
Octavian Roske, Secretar ştiinţific, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului

11.00-12.30 – Sesiunea VI: Contribuţia societăţii civile la documentarea crimelor comunismului. Experienţa României, perspective pentru societatea civilă din Republica Moldova
Moderator: Sergiu Musteaţă, Preşedinte, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova

Intervenţii:
Marius Oprea, istoric, fost preşedinte al IICCR
Romulus Rusan, Director, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului
Radu Filipescu, Preşedinte Grupul pentru Dialog Social
Andrei Muraru, Coordonator programe de cercetare, Institutul Român de Istorie Recentă

14.00-15.45 – Sesiunea VII: Comunicarea cu opinia publică

Moderator: Anatol Gremalschi, Director de program, Institutul de Politici Publice din Moldova
Intervenţii:
Petru Negură, sociolog, membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova
Constantin Tănase, Director, ziarul „Timpul”
Adrian Cioflâncă, Membru al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
Andrei Cuşco, istoric, membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova

16.00-17.00 – Sesiunea de încheiere: Prezentarea concluziilor
Ilona Mihăieş, Preşedinte, Consiliul Director al Fundaţiei Soros România
Cristian Vasile, Secretar ştiinţific al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
Smaranda Vultur, Membru al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
Sergiu Musteaţă, Preşedinte, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova
Igor Caşu, Vicepreşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova

CĂTRE PARTIDE: MODERNIZAŢI-VĂ!


Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicării în Ziarul de Iaşi: 31 martie 2010

Exista o legatura directa intre slabele performante la guvernare sau pierderea alegerilor si lipsa reformelor din partide.

Partidele nu obisnuiesc sa faca o legatura directa intre pierderea alegerilor si lipsa de reforme in interiorul lor. Cauzele si vinovatii de serviciu sint candidatii, "anumiti" candidati, guvernul si "erodarea fireasca la putere" sau, in oglinda, lipsa resurselor in opozitie, contextul, criza, ghinionul, fortele oculte care "au falsificat alegerile" etc. Evident, conteaza si toate acestea, cind este cazul, dar daca responsabilii din partide nu vor fi dispusi sa se uite mai atent la problemele partidului pe care il ghideaza, atunci nu vor putea preveni sau intelege esecul.

Partidele au o imagine extrem de proasta la nivel public, stim asta foarte bine din sondaje, nu trebuie sa mai intram in detalii. Insa, contrar la ceea ce cred oamenii politici, imaginea proasta nu este o fatalitate. Nu toate partidele sint evaluate la fel - unele sint privite mai rau, altele mai putin rau. Tendinta generala este negativa pentru ca toate seamana in rau, nu pentru ca sint condamnate a priori la impopularitate. Altfel, insa, publicul este destul de atent la masurile de modernizare, atunci cind sint facute sau cind sint aminate, si se pozitioneaza in consecinta.

Ca nu se poate fara partide stiu partidele foarte bine, si acesta este motivul relaxarii si inertiei lor. "Nu sintem grozave, dar sintem un rau necesar, nu aveti ce ne face", par a sustine formatiunile politice la unison. Este adevarat, in acest moment nu poate fi conceputa democratia fara partide politice. Dar la fel de adevarat este ca partidele pot deveni irelevante in general si in distributia puterii in particular. Aceasta, o data pentru ca publicul se poate satura sa tot astepte reforme dintr-o zona de unde nu vor veni niciodata si apoi pentru ca diferite grupuri de actiune sau de interese vor gasi formule mai flexibile, mai eficiente de expresie si actiune publica, de acces la putere, la zona guvernamentala, la resurse, la decizii din domenii vitale.

Daca ne uitam atent, se intimpla deja acest lucru. Au aparut personaje (oameni politici centrali sau locali, diferiti decidenti din justitie, administratie, servicii, oameni de afaceri, intermediari etc), grupuri, organizatii si firme care se pricep foarte bine sa scurtcircuiteze parcursuri formale, sa o ia pe scurtatura, sa influenteze decizii, sa obtina fonduri, contracte si posturi peste rind, sa creeze opinie etc. In unele cazuri este vorba despre coruptie si trafic de influenta, dar alteori vorbim doar de diferite forme de lobby, de socializare si agregare a intereselor dincolo de partide - lucruri care nu se vad foarte bine din afara, dar care conteaza din ce in ce mai mult. Luati, ca exemplu, modalitatile in care se obtin bani, contracte, decizii, posturi din zona guvernamentala. Asistam la forme de darwinism social si institutional ajunse la cote paroxistice, iar criza, putinatatea resurselor agraveaza situatia. Fiecare se descurca cum poate, transpartinic, in functie de legaturile utile de care beneficiaza. Seamana un pic lucrurile cu anii '80, cind, din cauza crizei economice, fiecare secretar de partid, director de fabrica si sef de institutie se zbatea cum putea ca sa obtina semnaturi si bani de la "centru".

Romania nu este nicidecum o exceptie. Sint vechi si iarasi actuale in Occident discutiile despre "criza partidelor", despre "irelevanta" lor, despre "anacronismul" lor discursiv si organizatoric. Pentru cei interesati, semnalez o buna sinteza a acestor discutii in cartea fundamentala editata de R. Gunther, J. R. Montero si J. Linz - Political Parties: Old Concepts and New Challenges, 2002. Fireste, nimeni nu isi imagineaza, cel putin deocamdata, democratie fara partide. Asta nu inseamna insa ca ele nu isi pot pierde din importanta pe scena democratica, mai ales daca nu se adapteaza si nu tin pasul.

Partidele de la noi presteaza prost mai toate functiile pe care ar trebui sa le indeplineasca: reprezentarea si mobilizarea oamenilor si comunitatilor, agregarea si articularea valorilor si intereselor, recrutarea de elite bine pregatite, elaborarea de proiecte si politici publice moderne etc. Formatiunile si mai ales filialele acestora din teritoriu sint adunari mai degraba intimplatoare, pe care nu le consolideaza adeziunea la niste valori, ci timpul, socializarea, participarea la beneficiile si complicitatile puterii, opozitia fata de ceilalti etc. Liderii de partid se reprezinta in primul rind pe ei si clientela lor - care nu se suprapune perfect peste partid. De un proces profesionist, sistematic, transparent de recrutare a elitelor nici nu poate fi vorba. Partidele sint gasti relativ inchise, cinice, autiste, in care profesionistii sint primiti rar si aleatoriu, pentru a fi storsi sau pentru a fi afisati in geam. Sa ne intelegem, exista oameni de valoare in partide, dar acestia - in afara cazului in care nu se molipsesc de "regulile jocului" - cel mai adesea ramin stingheri, izolati, in permanenta ultragiati si nauciti de prostia, ignoranta, egoismul, grosolania, ostentatia, precum si de securismul, cinismul, haosul si coruptia din jur. Procesul de luare a deciziilor este cetos, haotic, netransparent, viciat de interese corupte si conflicte personale. Acesta este mediul in care se fabrica politici publice si nu este de mirare ca ies aiurea. (Va urma)

Catre partide: modernizati-va! (II)
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicării în Ziarul de Iaşi: 1 aprilie 2010

Pentru a ramine relevante, partidele trebuie sa se democratizeze, sa se deschida si sa reprezinte mai atent agende care nu se vad de la tribuna.

Paradoxal, deocamdata, partidele isi pastreaza importanta in Romania, intr-o masura destul de mare, tocmai din cauza defectelor lor. Politizarea extinsa prin care trecem dupa fiecare scrutin face partidele atragatoare pentru cei care vad in ele institutii de plasare a fortei de munca, furnizoare de bunuri si servicii, agentii de impresariat sau brokeraj, grupuri de lobby sau trafic de influenta etc. Liderii politici joaca rol de gatekeeper - de portari care filtreaza strict, corupt si pradalnic resursele statului. Au acaparat atit de mult din sfera publica, incit este destul de greu de ocupat o pozitie in zona bugetara fara o conectare la retelele politice.

Cu toate acestea, asocierea cu partidele politice, oricit de folositoare ar fi, ramine ambarasanta, cu costuri mari de imagine si demnitate personala, obositoare si stresanta - motiv pentru multi care si-au construit o cariera independenta de a nu face pasul spre politica si de nu investi incredere in partide. Oamenii de afaceri care actioneaza contra-cronometru, eficient si la scara mare, sint ingroziti de mlastina din formatiunile politice
, de atmosfera "dummy", suficienta, fara orizont si flaminda de acolo. Iar pentru oamenii obisnuiti partidele nu par decit niste gasti lucrative in folosul citorva - ceea ce nu este chiar exagerat.

Ce ar fi de facut? Solutiile exista, pentru ca au fost practicate de altii care s-au confruntat cu "criza partidelor", numai sa existe vointa pentru a fi selectate si aplicate. Inainte de orice, partidele trebuie sa functioneze democratic in interior - bazindu-se pe competitie, corectitudine, competenta, transparenta si responsabilitate. Daca liderii devin patroni si sint ascultati slugarnic, daca gastile fac regulile de fier din interior, daca deciziile sint luate prin mecanisme obscure, daca dezbaterile sint aminate sau lipsite de continut sau daca alegerile interne sint aranjate, trebuie sa fie clar ca partidele nu vor fi in stare sa produca lideri eficienti si specialisti seriosi, reflectie temeinica si reactie prompta, o buna mobilizare si guvernari durabile.

Organizatoric si discursiv sint de facut, de asemenea, schimbari importante. Traim in epoca catch-all-ismului, nu are rost sa ne ascundem dupa deget si sa acuzam cu bigotism ipocrit un partid sau altul ca nu are identitate si doctrina. Toate partidele de la noi (si nu numai) sint oportuniste si amesteca politici de stinga si de dreapta, pentru ca nu mai traim in vremea marilor convingeri si nici in aceea a electoratelor stabile si clar structurate social si ideologic. Marea problema a partidelor de tip catch-all este ca sint ale tuturor si ale nimanui in mod special. Lumea in care traim este mai globalista si mai localista si fragmentata totodata. Partidele ar trebui sa combine politica de atragere extensiva cu servirea unor interese de reprezentare de la nivel parohial, micro-social. In aceeasi masura, formatiunile politice ar trebuie sa se dezvolte sectorial - profesional si demografic, sa institutionalizeze interese sectionale, pentru a raspunde mult mai precis unor agende specifice. Corolarul acestei noi orientari ar fi sporirea capilaritatii sociale a partidelor, dublata de descentralizare organizatorica, care ar avea mai multe efecte benefice: ar apropia partidele de oameni si de diferite agende care nu se vad de la tribuna, ar ajuta interactivitatea si mobilizarea electorala, ar furniza, printr-un sistem mai bine organizat de stringere a fondurilor si cotizatiilor, surse de venit care ar mai scoate partidele din sfera de influenta a unor lideri-patroni.

De asemenea, partidele ar trebui sa lucreze la capitolul reactie rapida. Traim intr-o lume grabita, iar daca proiectele si cererile oamenilor se gripeaza din cauza birocratiei interne, a obtuzitatii si a certurilor fratricide, atunci nimeni nu o sa se mai bazeze pe partide. Sint lucruri de invatat de la mijloacele noi de agregare a intereselor, pomenite anterior, care actioneaza eficient
apasind pe acceleratie si folosind shortcut-uri legale
.
Daca partidele doresc sa atraga oameni de valoare - inca nu este clar ca vor asta -, atunci trebuie sa se deschida, sa-i integreze si sa-i asculte pe noii veniti. Si sa schimbe cele pomenite mai sus, pentru ca nu se vor gasi foarte multi care sa-si riste reputatia pentru a intra intr-un partid oligarhizat, obtuz, greoi si mafiotizat. Si, pentru ca a venit vorba de mafii, este obligatoriu ca partidele sa dezvolte anticorpi impotriva coruptiei interne, sa utilizeze mecanisme de suspendare si excludere automata, care sa nu depinda de voturi si prietenii, pentru cei implicati in cazuri de coruptie.

Pe scurt, partidele au nevoie, pentru a ramine pe piata, de democratizare, deschidere, competenta, transparenta, responsabilitate, capilaritate si flexibilitate. Adica de modernizare...

joi, 25 martie 2010

UN INTERVIU CU VLADIMIR TISMANEANU

În care este vorba, printre altele, de Petiţia pentru reducerea pensiilor foştilor securişti şi activişti comunişti de rang înalt, pe care ma iniţiat-o împreună cu colegii mei de la SSIR, precum şi de schimbările de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

DEZBATERE ŞI FILM DESPRE EUROPA LIBERĂ, LA IAŞI


Dezbatere şi film despre fenomenul Europa Liberă, vineri la IASI


Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului organizează vineri, 26 martie 2010, începând cu ora 16.00, în Sala H1 (Corpul H) a Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi (Bd. Carol I, nr. 11, Iaşi) dezbaterea ,,A existat un fenomen Europa Liberă?".

Evenimentul îl are ca invitat special pe domnul Liviu Tofan, fost Director adjunct al postului Radio Europa Liberă şi actualmente Director al Institutului Român de Istorie Recentă.

Jurnalist consacrat în emigraţia românească, Liviu Tofan a activat în cadrul RFE între 1973-1994, ocupând în anii `80 şi funcţia de şef al redacţiei ştiri, unul dintre cele mai importante departamente de la Radio Europa Liberă.

În cadrul manifestării se va proiecta şi filmul „Aici e radio”, o producţie despre fenomenul Europa Liberă. Filmul, regizat de Liviu Tofan, are un montaj realizat din testimonialele pentru campania media "Europa Liberă, Aici", o campanie naţională vizând obţinerea de sprijin şi strângerea de fonduri pentru înfiinţarea unui “Centru de Cercetare şi Documentare Europa Liberă” la Bucureşti. Proiectul este iniţiat şi coordonat de Institutul Român de Istorie Recentă, împreună cu echipa foştilor angajaţi şi colaboratori ai Departamentului Românesc al Radio Europa Liberă.

Radio Europa Liberă (REL) a fost înfiinţat de Congresul S.U.A., fiind considerat de unii istorici cel mai important fenomen mediatic al României de pâna în 1989, jucând un rol determinant în istoria recentă a ţării.

Premisele pentru înlăturarea totalitarismului şi orientarea spre libertate şi democrație se datorează, după unele lucrări recente, în mare măsură Europei Libere. Emisiunile destinate României, inițiate în 1951, au încetat să mai fie difuzate în august 2008.

Evenimentul este organizat cu sprijinul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi a Institutului Român de Istorie Recentă.

miercuri, 24 martie 2010

REMEMBER: PENTRU O ISTORIE A PENIBILULUI


În timpul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale de anul trecut, am salvat print-screen-uri de pe site-ul PSD la interval de câteva ore. În prima imagine, din seara de 6 decembrie 2009, aşa cum se ştie, Geoană se proclama prematur învingător.


În dimineaţa de 7 decembrie, deşi PSD perora deja despre falsificarea alegerilor, proclamaţia de victorie dispărea de pe site, aşa cum se poate constata mai jos.

vineri, 19 martie 2010

ION ILIESCU LA BILANT

Autor: Adrian CIOFLANCA
Publicat in Ziarul de Iasi: 19 martie 2010

Ion Iliescu este un personaj gri, dar nuanta din gri-ul sau se duce mult mai tare spre negru decit spre alb.

"Mi s-a reprosat ca am fost sprijinit sa ajung presedinte de catre domnul Iliescu si de catre domnul Nastase. Vreau sa va spun ca mi-a facut placere acest repros. M-am simtit foarte mindru cind doi oameni pe care ii respect atit de tare m-au sprijinit, m-au laudat". Aceasta este una din declaratiile tocmai facute de Victor Ponta, noul presedinte al PSD, pentru a semnala probabil "noul curs" al partidului. Ca Ponta le datoreaza victoria intr-o buna masura celor doi, stie toata lumea. Totusi, ne intrebam, de ce era nevoie de acest puseu encomiastic gratuit, venit din exces de zel? Mai ales ca noi, restul, nu impartasim nici pe departe entuziasmul fata de cele doua personaje, ba dimpotriva...

Ion Iliescu face parte din istoria recenta a Romaniei, acesta un fapt. Si tocmai pentru ca personajul este un dat, sintem indemnati sa il acceptam asa cum este si cum a fost, sa-l scuzam si chiar sa-l admiram. Or asta nu se poate. Este adevarat ca istoria este deseori cinica. Dar nu trebuie sa o admiram pentru asta. Se intimpla rar ca evenimentele sa se termine cu victoria dreptatii, a adevarului si a binelui. Dar nu trebuie sa le incasam cu entuziasm masochist si cu uitare amorala. Iar orice "bine" care survine nu este unul absolut (si nici nu ne trebuie asa ceva, pentru ca, in istorie, binele care pretinde ca este absolut serveste de fapt drept val pentru tiranie). Personajele istorice sint foarte rar personaje eminamente virtuoase, pozitive, luminoase. Domina griul. Dar, in semn de respect pentru virtuosi si de dispret pentru ticalosi, trebuie precizat ca nu toata lumea este gri. In plus, in cazul fiintelor intermediare, exista infinite nuante de gri.

Ion Iliescu este un personaj gri, fara indoiala. Conteaza insa decisiv in evaluarea sa ponderea albului si a negrului din alcatuirea profilului. Oricum, primul lucru de bun simt care vine de la sine este ca Ion Iliescu care nu poate fi admirat pentru simplul motiv ca personajele gri nu pot fi admirate. Ele pot fi tratate nuantat, analizate echilibrat, cel mult tratate condescendent, dar in nici un caz admirate. In cazul lor, bilantul este amestecat, iar orice au facut bun este anulat etic de ceea ce au facut rau. Ar fi fost interesant sa aflam de la Victor Ponta si de la altii ca el care sint motivele pentru care il admira pe Ion Iliescu. Oare pentru ca a fost la putere si la butoane o lunga perioada de timp? Da, acesta ar fi un bun - si cinic - motiv de admiratie pentru un om politic, dar nu pentru noi.

Anul acesta, cind Ion Iliescu a implinit 80 de ani, au aparut in presa mai multe bilanturi ale activitatii sale politice, inventariind "fapte bune" si "fapte rele". La capitolul fapte bune era inregistrat ca a fost un "activist luminat" in timpul comunismului, ca a ferit tara de haos dupa revolutia din decembrie 1989, ca s-a tinut la distanta de excesele nationaliste, ca a semnat declaratia de reconciliere romano-maghiara, ca s-a opus mineriadei din 1999, ca a facut demersuri pentru asocierea la NATO si UE si ca s-a reconciliat cu regele Mihai (Adevarul) sau ca a asigurat transferul democratic al puterii in 1996, ca a ramas "sarac si cinstit" si, din nou ca s-a impacat cu regele, ca a sprijinit intr-un final aderarea la NATO si Uniunea Europeana (Evenimentul Zilei).

Deja de la prima lectura se poate observa usor ca nici macar aceste putine fapte bune nu rezista la o analiza sobra. Ion Iliescu - "activist luminat"? Personal, ca istoric, dupa ce am citit mii de pagini de stenograme si discursuri marca Iliescu (multe nevazute de altii, deocamdata), nu imi fac iluzii ca Iliescu a reprezentat vreun moment o alteritate radicala in interiorul regimului comunist. Dimpotriva, in anii '50-'60, el are profilul clasic al activistului stalinist, participind cu exces de zel la comunizarea Romaniei, cu toate efectele ei nefaste. O defectiune a intervenit dupa intrarea in dizgratia cuplului Ceausescu, dar chiar si dupa aceasta Iliescu a ocupat functii importante in statul comunist si nu a avut niciodata curajul - si nici resursele etice si intelectuale - sa se opuna deschis regimului. Semi-marginalizarea din anii '70-'80 a fost eroizata post-factum printr-o contrafacere, o intimplare fiind transformata intr-un semn moral. Sa ne intelegem, familia Ceausescu ii trecea preventiv pe toti activistii de rang inalt prin mecanismul infernal al maririi si decaderii, ca sa nu aspire nimeni la prea mult. Ulterior, "marginalizatii" epocii Ceausescu au rationalizat si eroizat acest mecanism, inventindu-si merite si disidente care nu au existat.

Sa presupunem ca Ion Iliescu a evitat haosul din 1989 ar insemna sa recurgem la ucronie si la istoria cu "daca". Ceea ce se stie sigur este ca "emanatul" a contribuit el insusi la haosul din 1989, alimentind de la cel mai inalt nivel isteria "teroristilor", care a dus, prin anarhia ivita, la moartea a mii de oameni. Apoi, Ion Iliescu nu s-a tinut prea departe de excesele nationaliste in prima parte a anilor '90. Luati analizele serioase din presa occidentala a vremii si din revistele de specialitate si veti vedea ca Romania este data deseori de exemplu, alaturi de Slovacia, dar si de cazul extrem Iugoslavia, la capitolul tarilor in care nationalismul a facut ravagii politice dupa 1989. Evident, Iliescu nu a fost Meciar si cu atit mai putin Milosevici, si nici Romania nu a fost, slava Domnului, Iugoslavia - acestea sint nuante de stabilit, dar nu putem uita ca discursul nationalist a fost dominant in politica romaneasca post-decembrista o buna bucata de vreme. Este adevarat, de asemenea, ca Iliescu a achiesat in cele din urma la integrarea euro-atlantica, dar la fel de important este ca el ne-a intirziat foarte mult, in comparatie cu alte state din Europa de Est, din cauza ezitarilor sale geostrategice (Rusia a ramas o fascinatie multa vreme) si mai ales a intelegerii precare a fenomenului democratic (in 1990, el inca vorbea de multipartidism in interiorul FSN, al partidului unic). Ca ziarist, nu pot uita detaliile ambiguitatii condamnabile fata de UE, de NATO (chiar spre sfirsitul anilor '90 si mai tirziu) sau fata de mineriada din 1999. Cu regele Mihai (pe care l-a umilit si l-a urmarit cu politie politica la inceputul anilor '90) s-a impacat la fel cum s-a impacat cu Europa Libera - formal si fara a renunta la prejudecati. Putem aprecia chiar si asa ceva, dar nu putem aplauda. Ce ar mai fi? Ca a asigurat transferul democratic din 1996. Acesta ar fi un motiv de apreciere mai degraba in Sudan...

Asadar, albul din biografia lui Iliescu este foarte patat. Despre petele negre s-a tot scris de 20 de ani, si s-ar putea ca abia de acum, cind avem acces la arhive si cind justitia promite sa-si faca treaba, sa aflam ce este mai important. Oricum, fie numai si din ceea ce stim pina acum, este cert ca nuanta din "griul" lui Ion Iliescu se duce mult mai tare spre negru decit spre alb. Sint de acord cu Vladimir Tismaneanu care afirma, parafrazindu-l chiar pe Ion Iliescu (ce admitea ca bilantul comunismului este "global negativ"), ca bilantul rolului istoric al fostului inalt activist comunist si presedinte post-comunist este "global negativ".

joi, 11 martie 2010

INTERVIU ACORDAT MIRELEI CORLATAN


Reproduc aici interviul acordat printr-o nouă metodă, messengerul, Mirelei Corlăţan

”Am adus din America documente pentru un institut intreg”

Interviu cu istoricul Adrian Cioflâncă

Miercuri, 10 martie 2010

Adrian Cioflâncă este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi. A fost membru în Comisia Wiesel şi în Comisia Tismăneanu. Predă cursuri la masteratele de Istoria evreilor şi Istoria comunismului de la Universitatea “Al. I. Cuza”. Este editorialist al “Ziarului de Iaşi” (fostul “Monitorul”) şi colaborator al altor publicaţii. A beneficiat de mai multe burse în străinătate. Reprezintă România în ITF. În 2009, a fost decorat de Preşedinţie cu Meritul Cultural, pentru cercetare ştiinţifică. Mai multe puteţi afla din CV-ul postat pe site-ul http://ssir.org.ro/.

Mirela Corlatan: Adrian Cioflanca este unul dintre putinele nume din Comisia Tismaneanu care nu a fost implicat in recentul scandal de la IICCMER. Cum s-a vazut acesta din interiorul breslei istoricilor, dar si din afara jocurilor pentru putere?

AC: Personal, m-am tinut deoparte pentru ca am prieteni in ambele "tabere". Si nu bravez cu aceasta forma de neutralitate, doar ca am fost ambarasat sa intru in ceea ce a devenit un real scandal public. Ca sa fie clar, sint totusi mai apropiat de Vladimir Tismaneanu uman si stiintific decit de Marius Oprea. Nu am intervenit public in favoarea lui Vladimir – si nici el nu mi-a cerut-o – tocmai pentru ca, in cercurile profesionale, este cunoscuta aceasta apropiere si poate nu as fi fost credibil.

Nu am semnat apelurile in favoarea lui Marius Oprea, pentru ca i-am dezaprobat mai multe derapaje si exagerari din declaratiile publice, pentru ca nu am inteles pozitia sa privind "inutilitatea" altor lucrari stiintifice pe tema istoriei comunismului (care abia incepe a fi scrisa cu acces extins la arhive) si pentru ca a personalizat excesiv, cu note providentiale, viziunea sa institutionala (de parca plecarea sa dintr-o pozitie in care a fost numit politic ar fi insemnat sfirsitul institutiei).

Eu vin din cercetare si am tot respectul pentru cercetarea academica sistematica, bazata pe metodologii coerente si documentatie temeinica. Sint convins ca mai avem foarte multe lucruri de aflat despre comunismul romanesc. La Institutul de Istorie, unde lucrez, am protestat, alaturi de alti colegi, impotriva personalizarii actului de management si nu pot decit sa fiu perseverent. Pe de alta parte, sint desigur deranjat de politizarea extraordinara a institutiilor din Romania. Cred ca trebuie sa existe o dezbatere publica pe acest subiect ca sa stabilim pentru multi ani de acum incolo pina unde se poate merge cu numirile politice.

“Alexandru Zub ni s-a opus cu furie, cu mizantropie, cu o fixatie conservatoare”

Conflictul dintre generatii de la Xenopol, despre care vorbesti, finalizat printr-un proces, a fost un semnal de alarma pentru lumea academica din Romania. In ce relatii se gasesc acum tinerii istorici din Iasi cu vechea garda, in frunte cu Alexandru Zub?

Acesta este un subiect dureros, extrem de complicat, despre care am vorbit de atitea ori, eu sau colegii mei. Asa ca mi-este greu sa il rezum. Nici macar nu e clar in ce faza sintem acum. Ar fi citeva precizari de facut, din capul locului. In primul rind, noi am spus si am ramas la parerea ca nu a fost un conflict intre generatii, ci unul de valori. Diferentele de virsta si-au spus si ele cuvintul, dar nu au fost esentiale. Tineri si mai putin tineri s-au gasit in ambele tabere. Noi am cerut o institutie de cercetare moderna, cu management eficient, cu publicatii omologate, conectata international, cu o politica de personal transparenta, bazata pe competente, care nu face rabat de la rigoare stiintifica si deontologie academica. Propunerile noastre erau o oferta de implicare. Nu este nici acum clar de ce Alexandru Zub a decis sa ni se opuna si sa devina aparatorul unor oameni care nu il reprezinta. A facut-o cu furie, cu mizantropie, cu o fixatie conservatoare – si asta a ramas de neinteles, data fiind faima sa in afara Institutului. Acum, Alexandru Zub s-a retras şi din pozitia de sef al Sectiei de Istorie de la Academie, si din aceea de director al Institutului, raminind insa informal eminenta cenusie din spatele aparatului decizional. Avem in curind o noua Adunare Generala in care o vom lua de la zero, cerind noii conduceri aceleasi lucruri pe care le-am cerut si pina acum. Plecam de la ideea ca pozitia de director la Institut nu este o pozitie onorifica si nici o sinecura. Avem nevoie de management, pentru ca eforturile individuale sa fie integrate intr-un efort mai bine coordonat, cu vizibilitate nationala si internationala mai mare.

“Arhivele mustesc de documente pe care nu le-a vazut nimeni”

Revenind la Institutul condus de Tismaneanu, care crezi ca ar trebui sa fie prioritatile de cercetare si ce sanse de reusita crezi ca are?

Pai nu sint profet, depinde mult de noua echipa de la institut. Ceva stiu insa foarte bine: ca este foarte multa treaba de facut si nu este timp de pierdut. Cred ca prioritatea este producerea unor lucrari la standarde occidentale, pentru a intra in circuitul dezbaterii academice internationale. Exista un interes imens pentru cazul Romaniei si deocamdata nu avem decit citiva oameni capabili sa vorbeasca afara – si documentat, si cu deprinderi metodologice recognoscibile in spatiul academic occidental. Sa nu trecem cu vederea ca exista un interes remarcabil pentru aceste subiecte si in Romania, in ciuda faptului ca adeptii tacerii si uitarii proclama mincinos de zece ori pe an ca acest interes s-a consumat. De asemenea, trebuie publicate surse si instrumente de lucru (volume de documente, dictionare, sinteze etc) – aceasta este misiunea oricarui institut public de istorie din lume. Arhivele mustesc de documente pe care nu le-a vazut nimeni.

Mi-ar placea, de asemenea, sa observ o prezenta mai mare a institutului in spatiul public, in dezbateri, in activitati cu caracter memorial, in influentarea politicilor publice care privesc trecutul recent. Publicul trebuie sa afle ce a fost inainte de 1989 si pentru aceasta este nevoie de carti, manuale, expozitii in muzee, filme, dezbateri publice etc. Au fost facute lucruri extraordinare si pina acum, dar trebuie sa continuam inca si mai sistematic.

Care sint subiectele neacoperite de Raportul Comisiei Tismaneanu?

O parte din Raportul Comisiei Prezidentiale reprezinta “state of the art” – adica stadiul cunostintelor din momentul elaborarii, cealalta parte a rezultat din cercetari noi pe documente recent scoase la iveala, unele chiar in timpul – si datorita – functionarii Comisiei. Sa nu uitam ca Raportul documenteaza o tema impusa: “dictatura comunista”, deci s-a concentrat asupra dimensiunii represive a regimului. Chiar si la acest capitol sint inca foarte multe lucruri de aflat, pentru simplul motiv ca in istorie nu exista lucrari exhaustive. De exemplu, la Comisie nu ne-am putut pune de acord asupra numarului victimelor regimului – doar cercetarile sistematice ulterioare ne vor ajuta. De asemenea, este nevoie de precizie conceptuala suplimentara pentru ca, de exemplu, utilizarea termenului de “genocid” in cazul crimelor comuniste din Romania este in afara limbajului academic occidental. Centrele terorii au nevoie de lucrari monografice detaliate. Apoi, sa nu uitam, dictatura comunistă a folosit nu doar forţa brută pentru a se impune, ci şi instrumente mai sofisticate de condiţionare, influenţare, manipulare, cooptare şi supunere, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de control social. Citeva din acestea sint surprinse si in Raportul Final, dar iarasi avem nevoie de detalii, sistematizare si prelucrare stiintifica pentru a le observa impactul. Dincolo de istoria represiunii, este de scris istoria institutionala, sociala si culturala a comunismului.

“Din echipa decizionala de la IICCMER trebuie sa faca parte si istorici”

Mai precis, in ce ar trebui sa se concretizeze cercetarea? Intr-un dictionar al represiunii, intr-o enciclopedie? Intre recomandarile raportului se vorbea si de o lucrare monumentala privind comunismul.

A, nicidecum nu trebuie sa ne imaginam ca rostul Institutului este sa produca lucrari ultime, monumentale, definitive asupra comunismului. Elaborarea unor sinteze si dictionare asupra comunismului, fie si de mari dimensiune, este de dorit. Dar in acest moment cred avem inca nevoie de detalii si de prelucrarea acestora in cit mai multe studii alcatuite dupa retete academice consacrate: plecind de la ipoteze clare, de la documentatie originala, pe baza unor metodologii temeinice, cu demonstratii stiintifice sistematice, care sa explice dinamica si esecul regimului comunist.

Noua echipa de conducere a IICMER este deja conturata: un sociolog, un jurist si un teolog. Crezi ca e normala aceasta componenta, fara nici un istoric?

Sa nu uitam totusi ca, dincolo de formatia initiala, Vladimir Tismaneanu si-a construit cariera academica prin lucrari privind istoria comunismului, iar Ioan Stanomir este autorul unor carti privind istoria dreptului. Cartile lui Mihai Neamtu nu le-am citit, asa ca nu ma pronunt. Este clar insa ca din echipa decizionala de la Institut trebuie sa faca parte si istorici, care trebuie sa domine si corpul cercetatorilor. Cred in interdisciplinaritate, o practic inca de la inceputul cercetarilor mele, dar sint convins ca Institutul are nevoie in primul rind de instrumentele intelectuale, metodologice si documentare pe care le ofera cercetarea istorica profesionista, sistematica. Nu este loc de experimente aici.

Ai primit vreo propunere pentru a face parte din echipa de cercetare a lui Tismaneanu de la IICCMER?

Nu am primit nici o oferta si nici nu mi s-a cerut opinia recent. Am discutat subiectul ultima data cu Vladimir Tismaneanu la Washington, in vara lui 2009. Oricum, sint destule minti limpezi implicate si sper sa faca o treaba buna.

Nimic despre pogromul din Iasi, la Palatul Culturii din Iasi. “Este scandalos!”

Care recomandari crezi ca s-au implementat mai bine pana acum: cele ale raportului Tismaneanu sau Wiesel? Ce crezi ca putea fi facut, pentru ca nu tinea de resurse, ci poate doar de vointa politica, si totusi nu s-a facut?

Statul roman nu a excelat in nici unul din cazuri. Mai este mult pentru a trece de la acceptarea formala a Rapoartelor finale de catre statul roman – in fapt, de catre portiuni din statul roman – si transformarea recomandarilor in politici publice functionale. Nu am loc aici pentru a face un inventar extins al recomandarilor implementate si al nerealizarilor – exista articole si rapoarte pe acest subiect. Fara doar si poate faptul ca Romania a participat la Holocaust este constientizat astazi incomparabil mai mult decit inainte de Comisia Wiesel. Elevii si studentii invata acum, cit de cit, despre aceste lucruri. Avem si un manual specializat. In schimb, expozitiile permanente din muzeele nationale au ramas neschimbate – nici urma de Holocaust, de comunism. M-am uitat recent pe tematica viitoare a Muzeului de Istorie din Palatul Culturii din Iasi si nu este nimic despre Pogromul de la Iasi, aici, in orasului pogromului. Este inacceptabil si scandalos. Pe scurt, in privinta recomandarilor Comisiei Wiesel: avem mai multa educatie pe tema Holocaustului, acces mai larg la arhive, comemoram participarea Romaniei la proiectul genocidar nazist, anul trecut a fost inaugurat un memorial in Bucuresti etc. Cel mai prost stam la capitolul penalizarii antisemitismului si negationismului. Avem o lege in acest sens, dar nu exista vointa politica si juridica pentru a fi aplicata. Nu exista nici o persoana condamnata pentru antisemitism sau negationism, desi cu o simpla cautare pe internet ne putem lamuri ca avem cazuri berechet care s-ar incadra. Cautati, de pilda, ce spune de ani de zile Ion Coja.

In privinta recomandarilor Comisiei Tismaneanu, stam si mai prost, pentru ca a trecut mai putin timp de la lansare si pentru ca exista mai multe inertii si complicitati, peste tot in spatiul decizional. Justitia iese rau si la acest capitol pentru ca nu are viziunea intelectuala, instrumentele si vointa de a judeca crimele comunismului. Atit timp cit o crima politica va fi judecata la fel ca o crima de drept comun nu vom ajunge prea departe. Crimele comuniste trebuie sa fie declarate ca imprescriptibile si sa fie judecate pe baza experientei internationale privind crimele impotriva umanitatii. Pe zona de memorializare, nu s-a facut mare lucru. Accesul la arhive este incomparabil mai bun si s-au facut progrese in domeniul educatiei. Avem acum un manual de istorie a comunismului. La Universitatea din Iasi a fost infiintat un Centru de Studii asupra Comunismului si Postcomunismului (aici exista si un Centru de Istorie a Evreilor si Ebraistica). Cercetarea merge inainte, in ciuda tuturor problemelor...

“In istoriografie, astazi, se lucreaza cvasi-industrial”

Pentru ca ai amintit mai sus de Washington, vorbeste-mi despre bursa pe care ai avut-o anul trecut in SUA. Faptul ca ai fost selectat reprezinta in sine o recunoastere profesionala.

Bursele Institutului de Studii Avansate in domeniul Holocaustului al Muzeului Holocaustului din Washington se acorda prin mecanisme clasice in Occident – riguroase si bazate pe evaluare independenta si profesionista. Din cite stiu, proiectele trimise la USHMM trec prin mina a doua comisii de evaluare si a altor citorva persoane implicate. Conteaza relevanta temei de cercetare propuse, noutatea si masura in care muzeul poate furniza documentatie privind subiectul in cauza. Eu am studiat zecile de mii de pagini de documente care privesc pogromul de la Iasi. Conditiile oferite de Centru sint excelente: o bursa consistenta, copii microfilmate sau digitalizate dupa majoritatea documentelor raspindite in Romania la diferite arhive (si aici meritul principal este al lui Radu Ioanid – seful diviziei arhivistice a USHMM si al lui Paul Shapiro, directorul Centrului), o biblioteca foarte bine pusa la punct, aparatura, contacte cu unii dintre cei mai buni specialisti din lume in studierea Holocaustului etc. Am venit acasa cu materiale pentru un institut intreg – circa 100.000 de pagini de documente copiate, circa o mie de carti etc. De aici se poate intelege cum se lucreaza astazi in istoriografie: cvasi-industrial, pe baza unui efort de documentare, analiza si sinteza imens. Din pacate, conditiile de lucru pe care le avem in Romania nu sint tocmai grozave si nici recompensele nu sint pe masura.

Studiul Holocaustului si publicarea de carti despre acesta crezi ca va avea ca efect reducerea gradului de antisemitism? Sau nu este acesta scopul?

Extremismele se bazeaza pe ignoranta si autosuficienta. Un extremist iti va spune imediat ce incerci sa il contrazici: “Lasa ca stim NOI cum stau lucrurile de fapt!”. Extremistul nu vrea sa stie. Asadar, va fi greu. Evident ca rostul nostru este, printre altele, sa reducem nivelul de antisemitism, prin ceea ce scriem. Si avem si cu ce, pentru ca ne-au ramas milioane de documente si numeroase fotografii. Este suficient sa privesti fotografiile infioratoare cu victimele pogromului de la Iasi pentru a intelege ca negationismul este absurd si ultragiant. Dar dincolo de eforturile individuale ale cercetatorilor, ale muzeografilor, este nevoie de politici publice, de vointa politica si finantare.

Totusi tu ai decis, presupun, sa te specializezi in studierea Holocaustului, desi lucrezi la o teza de doctorat de istorie moderna. Ce resorturi au stat la baza acestei reorientari?

Da, agenda de cercetare mi s-a schimbat progresiv. Sint mai multe motive pentru asta. In primul rind, lucrind ca ziarist am putut sesiza importanta pentru actualitate a mostenirilor din istoria recenta, a trecutului care nu trece. Am considerat ca exista o datorie de natura morala sa vad ce s-a intimplat, sa-mi explic cum de concetatenii mei, altfel intoxicaţi cu o mitologie istoriografica autoflatanta, au fost implicaţi in sustinerea unor regimuri nedemocratice mai mult de jumatate din secolul XX si in comiterea unor atrocitati in masa. Pe scurt, cum a fost posibila implicarea in Holocaust si sustinerea regimului comunist. Dincolo de pornirile mele interioare, am constatat - si acesta este al doilea motiv important - ca exista interes pentru aceste subiecte in Romania si afara. Asadar, jocul cerere oferta si-a spus si el cuvintul, in cazul meu si al multor altora care s-au orientat spre studiul istoriei recente. Nu in ultimul rind, faptul ca am facut parte din Comisiile Wiesel si Tismaneanu - pe timpul functionarii carora mi-am facut contacte importante intre specialistii din domeniu si am avut acces suplimentar la documentatie - a consolidat acest interes. Nu am parasit insa interesul pentru istoria moderna, pentru cultura politica moderna, intrucit unele lucruri pot fi explicate doar pe durata lunga.

Cu atat mai mult cu cat ai lucrat in Comisiile Wiesel si Tismaneanu, ai avut de-a lungul timpului oferte de a veni la Bucuresti. Crezi ca un istoric isi poate face treaba la fel de bine in provincie precum la Bucuresti?

Da, fara indoiala. Exista avantaje si dezavantaje, ca peste tot. Uneori linistea provinciei poate insa ajuta.

luni, 8 martie 2010

INVAZIA TINERILOR IN POLITICA


Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 05/03/2010

Partidele romanesti au adus recent in fruntea lor lideri tineri, sub media central europeana.

Alegerile interne recente din partidele semnificative de la noi au adus in prim plan lideri tineri. Liberalul Crin Antonescu are 51 de ani (fiind ales presedinte al PNL la 50 de ani), presedintele PDL Emil Boc - 44 (devenea presedinte al PD de la 39 de ani), noul lider al PSD Victor Ponta - 38, iar recentul presedinte al PC
- doar 32 de ani.

Daca ne uitam un pic in urma, vedem ca media de virsta a liderilor de partid era ceva mai ridicata. Traian Basescu, cu cei 59 de ani ai sai, pare
deja batrin, desi, sa nu uitam, el devenea presedinte al Partidului Democrat la 50 de ani si presedinte al Romaniei la 53 de ani. Din aceeasi generatie, Adrian Nastase a preluat conducerea PSD (pe atunci PDSR) la 51 de ani, iar Mircea Geoana, la 47 de ani. Mai in urma, Emil Constantinescu devenea lider al CDR la 53 de ani si presedinte al Romaniei la 57. Iar Ion Iliescu, altfel implicat in viata
politica inca din adolescenta, a ajuns sef de partid si presedinte al tarii la 60 de ani.

Asadar, media de virsta a presedintilor de partid si de tara a scazut constant. Intinerirea lumii politice s-a observat si la alte nivele, mai ales dupa anul 2000, tineri politicieni ajungind ministri, parlamentari, sefi de institutii. Trebuie adaugat repede ca intinerirea nu echivaleaza automat cu o schimbare in bine. Am vazut destule exemple de tineri esuati in politica din cauza incompetentei, rapacitatii, ciocoismului. Multi dintre cei care intra in politica lipsiti de experienta, fara reusite profesionale in spate, fara bagaj cultural si norme etice, sfirsesc prin a se impregna de ethosul viciat din partide si institutii, jucind dupa reguli impuse ambiental. Pe de alta parte, sint neindoios numeroase efecte pozitive ale invaziei tinerilor: avem un plus de modernitate, de Occident, de urbanitate, de prospetime, de specializare, de adaptabilitate si pragmatism. Iarasi trebuie adaugat, nimic din toate acestea nu exista inca excedentar si nici macar peste cota critica; spun doar ca, dincolo de dezamagirile noastre, avem doze mai mari din ceea ce ne dorim in comparatie cu acum 15 ani.

Cum stam in comparatie cu Europa Centrala la capitolul virstei liderilor de partid? In Cehia, pe partea stinga, Partidul Social Democrat il are in frunte de patru ani pe Jiri Paroubek, acum in virsta de 58 de ani. Inainte, social-democratii si-au incercat norocul cu mai tinarul Stanislav Gross, devenit lider in 2004, la 35 de ani. Gross, in ciuda promisiunilor sale de a moderniza partidul, a esuat rapid, fiind inlocuit din cauza infringerilor in alegeri si a scandalurilor de coruptie in care a fost implicat. Partidul Comunist al Boemiei si Moraviei este condus de Vojtech Filip de 55 de ani. La dreapta, in Partidul Civic Democrat, inlocuitorul "eternului" Vaclav Klaus (acum sef al statului la al doilea mandat) este Mirek Topololanek in virsta de 53 de ani (conduce partidul de la 45 de ani). Crestin-democratii sint condusi de Cyril Svoboda de 54 de ani. In Polonia, partidul de guvernamint Platforma Civica este condus de Donald Tusk - 53 de ani. Partidul Lege si Justitie, al fratilor Kaczynski, a ramas pe mina lui Jarosław Kaczynski, de 61 de ani. Alianta Stingii Democratice, aflata in declin, si-a ales ca lider, acum doi ani, un tinar de 34 de ani, Grzegorz Napieralski. Asadar, din acest punct de vedere, aici exista cele mai multe asemanari cu PSD si Ponta (pe linga cazul Gross din Cehia, pomenit mai sus). Partidul Poporului are un lider de 51 de ani, Waldemar Pawlak. In Ungaria, "tinarul" Viktor Orban a mai imbatrinit intre timp - are acum 47 de ani. Dar trebuie amintit ca a fondat Fidesz la 25 de ani si a cistigat alegerile, in 1998, la 35 de ani, pregatindu-se sa le cistige din nou detasat anul acesta, in aprilie. Evolutia politica sinuoasa, cu multe derapaje, a lui Orban este inca o dovada ca tinar nu inseamna neaparat bun. Celalalt partid important din Ungaria, Partidul Socialist, l-a avut in frunte pina anul trecut pe Ferenc Gyurcsany, si el destul de tinar (devenea premier la 43 de ani, lider de partid la 46). Acum, social-democratii maghiari, aflati in declin, sint condusi de o femeie, Ildikó Lendvai, de 64 de ani. In fine, Slovacia. Actualul premier slovac, Robert Fico, s-a afirmat si el ca parte a valului de tineri politicieni din Europa de Est. El conduce partidul social-democrat Smer din 1999, de la 35 de ani, si a devenit premier la 42 de ani. Ca si Orban, desi tinar si popular, Fico este foarte controversat, din cauza aliantei sale cu formatiuni populiste. Liderul opozitiei, presedintele Uniunii Democratice si Crestine, Mikulas Dzurinda, are 55 de ani.

Comparind, sint citeva lucruri de observat. Schimbarile recente de la virful partidelor romanesti a facut ca politica romaneasca sa coboare media de virsta a liderilor de partid din zona post-comunista. In Europa Centrala, jocurile sint facute de lideri intre 45-55 de ani. A doua observatie: ca in cazul romanesc, mai multe din partidele social-democrate central-europene aflate in criza au incercat sa se reformeze cu lideri tineri si foarte tineri in frunte - rezultatele acestei schimbari, deocamdata amestecate, se vor vedea probabil in citiva ani. In fine, nu au lipsit controversele in cazul liderilor tineri: Orban si Fico sint adesea descrisi ca populisti, Gross a fost acuzat de coruptie, Topololanek a fost pozat gol pusca la o petrecere promiscua de-a lui Silvio Berlusconi etc.

Prin urmare, nu putem face un pronostic ferm privind efectele invaziei tinerilor in politica. Ei pot aduce un suflu nou, dar si deriva spre populism si coruptie. Vom trai si vom vedea.

marți, 2 martie 2010

INFANTELE PONTA


Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 26/02/2010

Noul presedinte al PSD este inca in timpului minoratului politic si va fi controlat de o regenta pina va ajunge sa se impuna.

Partidul Social Democrat nu arata foarte bine la citeva zile de la Congres. Evenimentul
din week-end-ul trecut, soldat cu alegerea lui Victor Ponta ca presedinte, nu a avut, cel putin deocamdata, efectele regenerative asteptate. Congresul a primit atentie mediatica din plin, nu au lipsit momentele palpitante, rezultatul a fost surprinzator, dar toata aceasta emotie nu s-a convertit in speranta. Dimpotriva. La certurile de pina in Congres s-au adaugat altele, dezertarile din partid au continuat cu nume si mai sonore decit pina acum, iar dezorientarea si dispersia au ramas notele dominante.

Bineinteles, nu trebuie sa ne grabim sa cintam prohodul PSD. Au facut-o altii, in alte momente in care partidul fondat de Ion Iliescu era in criza, si s-au inselat. Marele noroc al PSD este ca piata electorala cere un astfel de partid. Fondat pe structurile PCR, PSD a fost tinut ulterior in prim plan de succesul electoral (al lui Ion Iliescu in special), de accesul indelungat la resurse ale statului, de masinaria de partid redutabila si de retelele clientelare pe care si le-a creat. Exista o portiune consistenta de electorat care voteaza aproape mecanic cu stinga, din diferite motive: saracia, aspiratia spre o forma sau alta de protectie, participarea la beneficii din partea statului inainte sau dupa 1989, apartenenta la clientela extinsa a partidului etc. PSD a dominat perioade lungi din cei 20 de ani scursi de la revolutie: in intervalul 1990-1996, cind a exercitat autoritar puterea prin Ion Iliescu; in ultima parte a guvernarii CDR (1999-2000), cind, gratie grupului parlamentar puternic, a bombardat guvernul cu motiuni si i-a influentat agenda din opozitie; in timpul guvernarii de fier a lui Adrian Nastase; apoi in a doua parte a legislaturii trecute (2007-2008), cind s-a aliat neoficial cu PNL, controlind politicile din umbra si ducind razboiul cu presedintele Traian Basescu pina la suspendare acestuia; in anul de guvernare cu PDL; nu in ultimul rind, in timpul crizei politice provocate de caderea guvernului Boc. La un calcul simplu, vedem ca aproximativ trei sferturi din intervalul de viata politica de dupa 1989 au fost influentate puternic, direct sau indirect, de catre PSD. Este deja foarte mult.

Totusi, in aceeasi logica trebuie sa spunem si ca PSD nu este condamnat la succes, daca nu creeaza premise pentru a-l obtine. Criza interna de acum nu este intimplatoare, ci este tocmai rezultatul unor defecte de constructie si al unor reforme aminate. Este suficient sa ne amintim dezincintarea provocata de aminarea repetata a reformelor din PSD sub conducerea lui Mircea
Geoana. Partidul nu a mai avut acces exclusiv la putere din 2004, Ion Iliescu nu mai poate fi de ajutor electoral, iar inlocuitorii sai nu si-au meritat locul, profilul electoratului se schimba si se regaseste tot mai putin intr-un PSD glamuros, lipsa accesului la resurse subtiaza rindurile clientelei, iar conflictele interne macina cotidian formatiunea. Aceasta in timp ce partidele concurente au invatat, la rindu-le, sa utilizeze strategii de tip catch-all si retorica populista, sa-si formeze clientele, sa utilizeze resursele statului pentru binele propriu, sa isi construiasca structuri in teritoriu si sa faca rost de bani (vorbim, bineinteles, nu de virtuti, ci de strategii de succes din politica romaneasca). Intentia "grupului independentilor" din Parlament - care a primit recent citeva figuri importante din PSD - de a forma un partid de centru-stinga ar putea crea o concurenta serioasa pentru electoratul de stinga.

Cunoscatorii stiu ce legatura este intre acest tricou cu comunistul Che si social-democratul Ponta

Ce urmeaza nu poate sti nimeni. Ce poate Victor Ponta este iarasi un mister. El ar fi aratat mai bine in fruntea unui partid de nisa, de tip ecologist sau neopopulist. Noul presedinte al PSD este deocamdata doar o promisiune vaga si destul de confuza, iar experienta post-decembrista ne-a invatat sa nu garantam pentru nimeni pina nu il vedem la treaba. Deocamdata stim ca PSD sub Ponta va insemna mai multa stinga, razboi cu guvernul, cu PDL si cu presedintele Basescu, relatii racite cu PNL si duritate in conducerea partidului. In rest, programul "Romania corecta" cu care Ponta a cistigat alegerile interne este un amestec de generalitati si masuri punctuale, dar nu ofera o directie strategica si nici o identitate adaptata pentru PSD. Ca si Geoana la timpul sau, Ponta este o solutie de compromis intre diferite grupuri din partid si nu se stie daca va obtine autoritatea si legitimitatea pentru a face schimbari substantiale. Noul presedinte al PSD este infantele partidului (care nu este totuna cu un infantil si nici cu un fante, dar nici complet diferit). Fiind inca in perioada minoratului politic, libertatea sa de miscare va fi limitata de o puternica regenta (dominata de Adrian Nastase), care, de altfel, a contribuit esential la ascensiunea sa. Una peste alta, nici nu se stie exact daca Ponta doreste cu adevarat modernizarea PSD si daca are viziunea necesara pentru a o provoca.