duminică, 27 iunie 2010

PROFESIUNEA LUI, TORTURA: CAZUL GHEORGHE ENOIU (UPDATE)



CONTINUAREA AICI: 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11.
Gheorghe Enoiu, fostul colonel de Securitate care beneficiază astăzi în linişte de pensia pe care şi-a cîştigat-o batînd oameni pe motive politice şi ideologice, este unul dintre cele mai flagrante cazuri de impunitate din România. Faimos prin bestialitatea sa, prin comportamentul pe care pînă şi regimul comunist l-a caracterizat drept „ilegal şi abuziv”, Enoiu rămîne nepedepsit, deşi faptele sale şi ale regimului criminal pe care l-a servit sînt sau ar trebui să fie imprescriptibile. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (actualul IICCMER) se ocupă de acest caz exemplar de cîţiva ani, înaintînd şi o plîngere în justiţie pe numele torţionarului. Luni, 28 iunie, cazul Enoiu va fi dezbătut din nou la IICCMER.

Cine a fost Enoiu? A fost unul dintre cei mai feroce ofiţeri de Securitate ai regimului comunist, remarcîndu-se prin comportamentul bestial şi cinismul golit de orice formă de onoare şi sentiment. Enoiu a avut o carieră longevivă în Securitate, cea mai importantă funcţie fiind aceea de adjunct şi apoi şef al Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii (1960-1963, respectiv 1963-1967), instituţia responsabilă de instrumentarea propriu-zisă a represiunii pe criterii politice. La fel ca alţi torţionari, a fost trecut, pentru perioade scurte, pe linie moartă din cauza exceselor, dar a fost recuperat mereu, pentru că se dovedea util regimului comunist.

Provenit dintr-o familie săracă, cu ceva şcoală la activ, dar cu note foarte proaste, angajat în tinereţe la Tipografia CFR din Bucureşti, Enoiu şi-a găsit adevărata vocaţie în Securitate, în care a intrat în august 1949. Urcînd rapid în ierarhia Securităţii, îl găsim deja implicat, la începutul anilor ’50, în anchete majore, precum cea a lotului Vasile Luca. Natura abuzivă a anchetelor a fost recunoscută chiar de către regimul comunist, într-un referat din dosarul de cadre al lui Enoiu afirmîndu-se: „...în perioada 1952-1953, cu prilejul anchetării unor persoane, a încălcat în mod grav legalitatea socialistă, folosind metode brutale de constrîngere fizică şi morală pentru a obţine de la cei învinuiţi mărturii care nu aveau nimic comun cu realitatea”.


Culmea ironiei, între anchetele sale din prima parte a carierei s-a numărat şi aceea a „reeducatorilor” de la Piteşti, cu care altfel se întrecea în sadism. Enoiu a mai fost implicat în investigarea persoanelor implicate în ceea ce a fost cunoscut drept „marele jaf” de la Banca de Stat a RPR, din iunie 1959, pentru a cărui reconstituire filmată – veridică sau fictivă, nu ştim – Enoiu pretinde că a făcut scenariul.

Alte două serii de anchete ne interesează însă mai mult. Enoiu s-a ocupat de anchetarea studenţilor arestaţi după protestele stîrnite în România ca urmare a revoluţiei maghiare din octombrie 1956. Totodată, aşa cum singur spune, Enoiu a contribuit la „lichidarea şi anchetarea” mai multor grupuri de partizani din prima decadă a comunismului românesc: Arsenescu şi Purnichi în Piteşti, Capotă şi Şuman în Cluj, Motrescu – Vatamaniuc în Suceava etc.

Metoda lui favorită de interogatoriu era lovirea deţinuţilor cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap, pînă cînd aceştia recunoşteau faptele ce le erau imputate. În timpul anchetelor, ofiţerul de Securitate obişnuia să se înfăşoare într-un cearceaf pentru a nu se murdări de sîngele victimelor. I. D. Sîrbu, anchetat de către Enoiu, îl descrie pe fostul său anchetator că fiind un „caz kafkian, de beţie a puterii, un ins care aspira să stăpînească omenirea prin dosarele ei”.

Caracterizările şi aprecierile existente în dosarului lui personal îl prezintă pe Gheorghe Enoiu ca unul dintre anchetatorii cei mai zeloşi ai Securităţii. Stă scris, în limbajul epocii: „Are dezvoltată ura dreaptă faţă de duşmanul de clasă, necruţîndu-l”. Impulsiv, violent pînă la sadism, fără scrupule în relaţiile cu cei din jur, abject în viaţa personală, arogant şi abuziv, Enoiu a provocat probleme prin excesele sale pînă şi regimului comunist, care a decis să-l înlăture de la conducerea Secţiei de anchete penale, în 1967. Dar nu l-a scos din joc, el rămînînd în Securitate pînă la mijlocul anilor ’70. La fel ca în cazul altor torţionari faimoşi – al lui Nicolae Moromete de exemplu – deşi anchetele au scos la iveală abuzuri şi ilegalităţi flagrante, Enoiu a fost păstrat pentru că el şi oameni ca el erau extrem de utili regimului. După 1989, a lucrat ca jurist la o firmă din Baia Mare, iar ulterior ca jurist la Aeroportul Otopeni pînă în 1997, cînd s-a pensionat.

Poate are cineva curiozitatea să-i compare pensia cu pensii ale foştilor deţinuţi politici... Şi, mai important, poate justiţia îşi va spune, în sfîrşit, cuvîntul pentru ceea ce a făcut... Şi, mai important, considerăm că a sosit momentul ca instituţiile statului de drept să-şi spună cuvîntul, în speţă Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi ca acţiunea judiciară împotriva lui Gheorghe Enoiu să-şi urmeze cursul cît mai rapid. Un proces al lui Gheorghe Enoiu poate şi trebuie să aibă o valoare pedagogică şi reparatorie.

D. LĂCĂTUŞU, A. CIOFLÂNCĂ
Publicat în Ziarul de Iaşi, 27 iunie 2010




Asculta mai multe audio Evenimente


Asculta mai multe audio Evenimente


Asculta mai multe audio Evenimente

EVENIMENTUL ZILEI: ENOIU, MAŞINA DE TORTURĂ A SECURITĂŢII


Evenimentul zilei, Luni, 28 Iunie 2010
Autor:  Mirela Corlățan

Fiul securistului faimos pentru cruzimea sa explică, în premieră, de ce acesta nu a fost judecat până azi. 
Gheorghe Enoiu a fost un anchetator prea violent chiar şi pentru gustul mai-marilor săi. Ca dovadă, în 1967, când ocupa funcţia de şef al Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii, a fost exclus din PCR şi trecut în rezervă pentru o scurtă perioadă. O arată dosarul său de cadre, care a devenit recent accesibil cercetătorilor, la CNSAS.

A aplicat torturi în baza unor vinovăţii inventate, cel puţin în cazul anchetei din 1956-1957 ce viza tentativa de a protesta împotriva regimului după izbucnirea Revoluţiei din Ungaria. Probele i-au lăsat indiferenţi până acum pe procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Plângerea depusă împotriva sa în urmă cu trei ani de actualul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a rămas fără răspuns. Bogdan Enoiu, fiul fostului ofiţer securist, e convins că acesta nici nu va mai veni. Că judecarea e tardivă.

"Din genocidul lui tata toţi au ieşit vii"
În aparenţă, priveşte cu sânge rece trecutul tatălui său. Transmiţând refuzul bătrânului colonel de a acorda un interviu, Bogdan Enoiu a acceptat pentru prima oară să vorbească public şi a făcut el însuşi o evaluare a posibilelor consecinţe din perspectivă juridică.

"Termenul de prescripţie pentru cazul în care ar fi primit pedeapsa maximă este de 25 de ani. Din 1957 până-n 2007, când s-a făcut plângerea, a trecut de două ori", spune, dintr-o suflare, Bogdan Enoiu, considerând ridicolă plângerea către Parchet în care se vorbeşte despre "genocid".

De fapt, sesizarea IICCMER vorbeşte despre "crime contra umanităţii" şi se bazează pe două rezoluţii ale Adunării Generale a ONU prin care se condamnă "în egală măsură crimele contra umanităţii şi violarea drepturilor politice ale populaţiilor autohtone".

Fiul torţionarului Enoiu a reţinut însă doar cuvântul "genocid", ceea ce ar presupune că tatăl său a omorât mai mulţi oameni. "Nu ştiu cum dracu’ se face că din acest genocid toţi au ieşit vii", e argumentul lui Bogdan Enoiu în favoarea tatălui.

"Aplica politica partidului"
Torturarea victimelor reprezintă limita de la care fiul nu mai vrea şi nu mai poate să se obiectiveze. Juristul dispare.

"Eu m-am născut în 1968, când tata deja nu mai era şef la Cercetări Penale. Aşa cum e el, plecat de la ţară, avea însă rafinamente intelectuale", sună portretul filial. Dar de dragul avansării ar fi putut fi? Bogdan Enoiu "nu a avut curiozitatea" să afle.

Un alt motiv îl exprimă printr-o glumă la modă în anii ’50: "Dacă nu ai făcut nimic, iei trei ani". Apoi, "istoria e populată cu personaje negative" şi ştie că tatăl său va fi unul dintre ele, chiar dacă "e prea târziu pentru judecată".

Nici nu interesează pe cineva ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, e convins Bogdan Enoiu, deschizând tirul asupra istoricilor: "A existat o Securitate rea şi o Miliţie rea. Dar ele nu făceau altceva decât să pună în aplicare politica partidului, de care nimeni nu se interesează căci ar lovi în clasa politică de după 1990. Dacă intrai în conflict cu partidul, te lua dracu’, aşa cum a păţit tata în 1967".

Ultimul rămas
În realitate, arată dosarul de cadre, bătrânul Enoiu nu a avut nimic cu partidul, ci partidul a avut cu el. Violenţa folosită în anchete, pe fondul unei vieţi personale agitate şi marcată şi ea de frecvente episoade violente, a determinat, pentru o scurtă perioadă, trecerea pe linie moartă.

În 1968, Enoiu a fost rechemat în Ministerul de Interne, unde a fost şef de serviciu până la pensionarea ca militar, în 1974. S-a reangajat apoi ca jurist, lucrând, spune fiul, la mai multe CAP-uri din Ilfov. Pe la Snagov, Ciofliceni, Ciolpani. Revoluţia l-a adus la Aeroportul Otopeni, încadrat tot ca jurist, pensionându-se a doua oară, în 1999.

Acum îşi consumă pensia de 24 de milioane în Măniceştiul natal, din Argeş. La 83 de ani, pare a avea un singur necaz. Fiul o spune cu un soi de fior. Colegii de generaţie ai colonelului Enoiu "s-au cărăbănit cu toţii". A rămas singurul care mai poate fi, totuşi, judecat.

NEVINOVAT
Demostene Andronescu a stat şapte ani şi jumătate în puşcărie în urma unei anchete în care a fost torturat de Gheorghe Enoiu
S-a bucurat când a aflat că a izbucnit Revoluţia din Ungaria. E singura vină pe care şi-o găseşte pentru arestare. În 1956, Demostene Andronescu avea 29 de ani, toţi atâţia cât şi ofiţerul de securitate Gheorghe Enoiu.

Deşi făcuse trei ani şi jumătate de puşcărie pentru apartenenţa la mişcarea de rezistenţă anticomunistă, era deja student în anul II la a doua facultate, de filologie clasică. Spera la o carieră de istoric, în pofida dosarului deja înnegurat cu condamnarea din 1952.

"Aflasem că ruşii au intervenit în Ungaria"
Tocmai de aceea s-a ferit, recunoaşte, să-şi manifeste în vreun fel solidaritatea cu evenimentele de la Budapesta. Mai mult, zice el, chiar a încercat să-i descurajeze şi pe alţii.

"Era într-o duminică, iar a doua zi urma să fie o manifestaţie. Tocmai aflasem însă că ruşii au intervenit în Ungaria", explică acesta. Prudenţa nu i-a folosit la nimic. A fost arestat odată cu alte zeci de studenţi şi aruncat în arestul Ministerului de Interne, unde încă din prima seară a fost preluat de Gheorghe Enoiu, ce coordona ancheta aşa-zişilor "ungarişti".

Tortură "la rotisor"
"M-au băgat într-o încăpere în care erau doar două mese şi instrumentele de tortură. Enoiu a apărut cu trei subordonaţi, dezbrăcaţi până la brâu. Mi-au pus cătuşele, mâinile peste genunchi, apoi mi-au trecut o ţeavă printre şi m-au suspendat între cele două mese. A început Enoiu cu bătaia la tălpi şi la fund, cu o vână de bou. Au continuat ceilalţi până când le-a zis el să se oprească pentru că altfel nu m-ar mai fi putut încălţa. M-au băgat cu capul într-o căldare cu apă rece, mi-au pus pantofii şi apoi au continuat să mă bată, în balans, până s-au desprins tălpile. Inconştient, m-am trezit apoi în celulă", îşi aduce aminte şi astăzi Demostene Andronescu.

A doua zi a fost dus la infirmerie. Nu însă pentru a-i fi tratate rănile. Ci pentru ca medicul să-l consulte şi să spună dacă mai rezistă la altă bătaie. Şi a rezistat.

Scenariul cu Enoiu în rol de protagonist s-a repetat câteva zile la rând, până când torţionarul a obţinut ce a vrut. O declaraţie că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie subversivă. Instrumentul juridic prin care a fost posibilă condamnarea la 20 de ani de închisoare.

PORTRET 
"Fiară la tinereţe"
Pentru a-i putea condamna pe "ungarişti", Enoiu a încropit, prin declaraţiile smulse sub tortură, o organizaţie ce complota "împotriva ordinii sociale". Cap al mişcării l-a găsit pe Mihai Grama (senator PNŢCD între 1996 şi 1999, când a murit).

"Îl cunoscusem pe Grama în puşcărie... Avea în plan să facă un partid şi, pe hârtie, schiţase chiar un guvern. Pe mine mă «numise» ministru al apărării. Dar nu era o organizaţie reală. Au fost arestaţi oameni care n-aveau absolut nicio legătură cu asta", spune Demostene Andronescu.

Printre aceştia, fraţii Costel şi Mitel Găbudeanu. "Recunoscusem deja ceea ce voia când, într-o dimineaţă, m-a chemat Enoiu în birou la el. Mânca sandviciuri şi bea cafea cu lapte. Mă întreabă într-o doară dacă-i cunosc pe fraţii Găbudean. Am zis că da. Ochi i s-au mărit, s-a congestionat şi a aruncat înspre mine cu tamponul din marmură, pentru sugativă. M-am ferit şi a început să mă lovească. Mi-a spart doi dinţi şi s-a rănit în ei. Când şi-a văzut propriul sânge... a sunat după gardian", relatează Andronescu, care a scris o carte despre detenţie, "Reeducarea de la Aiud". Capitolul dedicat torţionarului se numeşte "Portretul fiarei la tinereţe".

INJUSTIŢIE
"Nu avea nimic omenesc. Era satanic"

În guvernul imaginar conceput de Mihai Grama şi care a constituit frântura de realitate de care s-a agăţat ofiţerul Enoiu pentru condamnarea câtorva zeci de tineri, Dionisie Stoenescu juca rolul de ministru al sănătăţii. Era deja medic şi făcea o specializare în cardiologie, la Spitalul Colţea, când a fost arestat, pe 6 decembrie 1956, pentru aceleaşi acuzaţii ca şi Demostene Andronescu.

"Gheorghe Enoiu nu era anchetator, era bătăuş, şeful bătăuşilor. El nu punea întrebări şi aştepta răspunsuri, el ne bătea şi ne pregătea în felul ăsta pentru mărturisirile pe care le voia", punctează medical Stoenescu, astăzi rezident în Paris.

Ca şi Andronescu, a intrat de mai multe ori în camera de tortură de la Interne. Bătaia cu pumnii, bastonul şi răngile de fier erau metode obişnuite pentru tânărul Enoiu.

"Mă, banditule, zicea, tu nu vrei să fii sincer şi cinstit cu noi. De ce, mă? Şi începea blajin, cu câteva palme, apoi continua dur, până la loviturile cu sacul de nisip. Acesta nu era dur ca o rangă, dar lovitura era cutremurătoare, îţi zdruncina creierul. Se evita astfel o hemoragie craniană şi nu lăsa nicio urmă", relatează Dionisie Stoenescu, care îl cataloghează pe Enoiu ca un om de natură violentă, bestializată şi folosit ca instrument de Securitate.

"Asta nu înseamnă că era lipsit de responsabilitate, în condiţiile în care era răsplătit", spune Stoenescu.

Pactul eşuat
Printre "ungarişti" s-a aflat şi Ştefan Negrea, coleg de facultate cu Paul Goma, despre care spune că a fost bătut de Enoiu "în cap, în cap, în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat, la Gherla".

Cei din lot care au ajuns în închisoarea de la Aiud l-au revăzut pe Enoiu în 1964, la eliberarea prin decret. "Era cu mult mai gras şi mi-a vârât sub nas un angajament de informator. Am refuzat categoric şi a început să mă înjure", spune Andronescu.

Cei mai mulţi nu au putut să-şi reia viaţa de acolo de unde au lăsat-o, fiind sub permanentă urmărire. Unii au vânat ocazia de a pleca. Lui Dionisie Stoenescu i-a reuşit în 1981, când a obţinut viză pentru "reîntregirea familiei".

Acum are 85 de ani şi încă mai speră în condamnarea fostului torţionar. Nu din răzbunare. L-a iertat de mult. Ci pentru că, altfel, "nu putem merge mai departe".

O SĂPTĂMÂNĂ PLINĂ ÎN ISRAEL




În intervalul 11-18 iunie, am fost la Ierusalim, pentru a participa la două conferinţe internaţionale găzduite de memorialul Yad Vashem: Seventh International Conference on Holocaust Education - 12-13 iunie, care i-a avut printre invitaţi pe cunoscutul eseist francez Alain Finkelkraut, pe nu mai puţin cunoscutul istoric al Holocaustului Yehuda Bauer, pe foştii preşedinţi ai Poloniei Alexander Kwasnievski şi Croaţiei Stipe Mesic şi ITF Plenary Session, care a găzduit şi un simpozion academic la care au prezentat Yehuda Bauer, Dina Porat, Havi Dreifuss Ben-Sasson şi alţii.


Seventh International Conference on Holocaust Education, June 12-13, 2010

Friday, June 11, 2010Arrival of Participants

Saturday, June 12, 2010 - Leonardo Plaza Hotel, Jerusalem
21:30-23:00 Opening Session• Remarks by Mr. Avner Shalev, Chairman of the Yad Vashem Directorate
• Remarks by Mr. Gideon Sa’ar, Israeli Minister of Education
• Keynote Address by Professor Alain Finkielkraut, Philosopher “Remembrance and Resentment”
• Remarks by Ms. Dorit Novak, Director, International School for Holocaust Studies


Aleksander Kwasniewski

Sunday, June 13, 2010 - International School for Holocaust Studies Auditorium
10:00-11:30 Panel Session: Our Legacy in Hindsight and in Foresight
Remarks by Mr. Dan Tichon, Chairman of the International Cooperation on Holoucast Education, Remembrance and Research (ITF)
Chairperson: Professor Dina Porat, Tel Aviv University and Academic Advisor of the ITF
• Dr. Yitzchak Arad, Scholar
• Mr. Roman Frister, Journalist
• Dr. Samuel Pisar, International Lawyer
Remarks by Rabbi Israel Meir Lau, Chairman of the Yad Vashem Council
12:00-13:30 Lecture by Professor Yehuda Bauer, Academic Advisor, Yad Vashem
Respondent: Ms. Shulamit Imber, Director of Pedagogy, International School for Holocaust Studies - Text and Context: Educational Approaches and Challenges.

Dina Porat


14:30-16:00 Moderated Groups on Educational Challenges
Groups of thirty persons each will meet with group leaders to discuss different questions and make some recommendations that will be reported upon.
Topics of discussion may include:
• Training Staff at Holocaust-Related Sites and Museums
• Educating About the Holocaust, Human Rights and Other Crimes Against Humanity
• Diminishing of the Holocaust
• Commemorating Holocaust Memorial Days in a Meaningful Fashion
• Antisemitism and Holocaust Education
• Recommendations to Ministers of Education
16:30-18:00 Closing Session in Memory of Israel H. Asper Closing Panel Session: Our Responsibility Over the Next Decade: Upholding the Stockholm Declaration (2000)
Chairperson: Mr. Moses Levy, Executive Director, Asper Foundation
• Dr. Leonidas Donskis, Member of the European Parliament
• Mr. Aleksander Kwasniewski, Former President of Poland
• Mr. Stjepan Mesic, Former President of Croatia
Pentru reuniunea ITF, vezi site-ul organizaţiei.


joi, 24 iunie 2010

CONFERINŢĂ DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ: METODOLOGIA CERCETĂRII COMUNISMULUI. PERSPECTIVA ŞTIINŢELOR SOCIALE


Asculta mai multe audio Diverse

CONFERINŢĂ VLADIMIR TISMĂNEANU: DESPRE COMUNISM: DESTINUL UNEI RELIGII SECULARE

IICCMER, 16 iunie












CONTINUAREA AICI: 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17.

TEXTELE CENZURATE DE PRIMĂRIA BUCUREŞTI LA EXPOZIŢIA IICCMER DESPRE MINERIADA DIN IUNIE 1990

Primăria Bucureşti, prin Administraţia Străzilor din Bucureşti, a intervenit pentru a cenzura o expoziţie realizată de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc pe tema mineriadei din iunie 1990: "Constatare la faţa locului: 13-15 iunie 1990". ASB a căutat nod în papură în aprobarea dată IICCMER pentru amplasarea expoziţiei în pasajul Universităţii şi a pretins, după o săptămână de la instalarea expoziţiei, că a dat aprobare doar pentru fotografii, nu şi pentru textele însoţitoare, de parcă ar exista undeva expoziţie fără explicaţii. Şi a mai pretins că textele în cauză incită la violenţă, de parcă angajaţii ASB au competenţe în interpretarea de text.

Reproduc aici câteva din panourile date jos, pentru a se vedea că este vorba de simple mărturii ale victimelor mineriadei provocate de Ion Iliescu. Dacă înţelegem bine cum funcţionează lucrurile în România, probabil s-a intervenit la Primăria Bucureşti de la cel mai înalt nivel al PSD. Probabil Ion Iliescu însuşi a făcut uz de prietenia sa cu primarul Sorin Oprescu. Odată făcută intervenţia şi luată hotărârea, au fost căutate pretexte, care, deşi sună absurd, iată produc efecte. Este cât se poate de trist că Ion Iliescu are încă atâta influenţă în România de astăzi, pe care şi aşa a ţinut-o în loc mult şi bine cât a fost preşedinte.

Mai multe informaţii despre expoziţie găsiţi pe site-ul creat special de IICCMER cu această ocazie http://mineriade.iiccr.ro/, iar despre incidentul provocat de Primăria Bucureşti puteţi citi detalii în Evenimentul Zilei şi România Liberă. Dezbaterea prilejuita de eveniment o puteţi urmări aici: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9.


marți, 22 iunie 2010

WORKSHOP: PROFESIUNEA MEA, TORTURA. ANCHETATORII SECURITĂŢII: CAZUL GHEORGHE ENOIU

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc vă invită la workshop-ul „Profesiunea mea, tortura. Anchetatorii Securităţii: cazul Gheorghe Enoiu”. Participă Vladimir Tismăneanu, Adrian Cioflâncă, Dumitru Lăcătuşu şi Mihai Burcea. Manifestarea va avea loc luni, 28 iunie, ora 17,30, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, str. Alecu Russo, nr. 13-19, et. 5, ap. 11, sector 2, Bucureşti.

Despre Gheorghe Enoiu (născut la 4 nov. 1927, în com. Băiculeşti, sat. Măniceşti, jud. Argeş). Tipograf zeţar, membru PCR din decembrie 1945. Gheorghe Enoiu, colonel de securitate şi şef al Direcţiei de anchete penale între anii 1963-1967, a intrat în Securitate în august 1949 la recomandarea organizaţiei PMR – CFR. În cadrul Securităţii a avut funcţiile de locţiitor al Direcţiei anchete penale, 1960-1963, şi şef al acestei direcţii, 1963-1967. Ca anchetator de securitate a participat la ancheta lotului Vasile Luca, a „elementelor contrarevoluţionare”, arestate după Revoluţia maghiară din octombrie 1956 şi a celor implicaţi în Jaful Băncii de Stat al RPR din iunie 1959, foşti membri ai PCR din ilegalitate. Enoiu a fost principalul anchetator al studenţilor arestaţi în perioada 1956-1957. Metoda lui favorită de anchetă era lovirea deţinuţilor cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap, până când aceştia recunoşteau faptele ce le erau imputate. În timpul anchetelor, Enoiu obişnuia să se înfăşoare într-un cearceaf pentru a nu se murdări de sângele victimelor. Paul Goma menţionează că în perioada noiembrie – decembrie 1956, studenţii arestaţi în urma Revoluţiei maghiare din octombrie 1956 au fost torturaţi personal de către Gheorghe Enoiu, iar pe unul dintre colegii lui de facultate, Negrea Ştefan, „l-a bătut în cap, în cap, în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat, la Gherla”, ca o consecinţă directă a bătăilor suferite în timpul anchetelor. Ion Desideriu Sârbu, anchetat şi el de către Enoiu, îl descrie pe fostul său anchetator ca fiind un „caz kafkian, de beţie a puterii, un ins care aspira să stăpânească omenirea prin dosarele ei”. Anchetat în 1967 de către o comisie de partid, a fost îndepărtat din rândul cadrelor active pentru întrebuinţarea în „munca de anchetă” a unor mijloace nepermise ca „presiuni fizice şi morale”. Reîncadrat după aproximativ un an, Enoiu a rămas în Securitate până în decembrie 1989. După acest an, a funcţionat pentru o scurtă perioadă de timp ca jurist la o firmă din Baia Mare, iar ulterior ca jurist la Aeroportul Otopeni până în 1997, când s-a pensionat.

luni, 21 iunie 2010

PRIMA ŞEDINŢĂ A CONSILIULUI ŞTIINŢIFIC AL IICCMER

Luni, 21 iunie 2010, a avut loc, la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, întrunirea Consiliului Ştiinţific al Institutului, în vederea stabilirii agendei de cercetare şi a planului de activităţi pentru anul 2010. Au fost de faţă, de la stânga la dreapta, Levente Salat, Mihnea Berindei, Lavinia Stan, Mihai Neamţu, Bogdan Cristian Iacob, Vladimir Tismăneanu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Mark Kramer, Janos Rainer, Tom Gallagher, Bogdan Murgescu şi subsemnatul.

Membrii Consiliului ştiinţific au hotărât să trimită o adresă Guvernului României prin care să solicite schimbarea denumirii IICCMER în Institutul pentru Analiza Regimului Comunist din România „Monica Lovinescu”.

CONFERINŢA: TRANSITIONAL JUSTICE IN EASTERN EUROPE


IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc) vă invită să participaţi la conferinţa Transitional Justice in Eastern Europe suţinută de profesor Lavinia Stan (St. Francis Xavier University) luni, 21 iunie 2010, orele 17.30, la sediul central al IICCMER din strada Alecu Russo, nr. 13-19, etajul 5, apartament 11, Bucureşti. Lucrările conferinţei se vor desfăşura în limba engleză.

Evenimentul va fi deschis de profesor Vladimir Tismăneanu (University of Maryland, SUA), Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al IICCMER. Profesorul Tom Gallagher (University of Bradford, MB) va susţine comentariile de încheire.

Abstract:By the time ten of them became European Union members in 2004-2007, post-communist countries had assumed their communist past very differently. At one end of the spectrum, Germany, the Czech Republic and the Baltic republics banned former communist-era decision makers from post-communist politics, offered their citizens wide access to the files compiled on them by the communist political police, and launched a number of court proceedings against communist leaders and secret agents. At the other end, Albania and post-Soviet republics kept their secret archives closed, and instead of prosecuting communist-era leaders and secret agents for their human rights trespasses allowed them to retain political clout. Between these two extremes was placed a third group of countries, including Poland and Hungary, followed at some distance by Bulgaria, Romania and Slovakia. These countries engaged in some transitional justice (lustration, court trials, and access to secret archives) but the policies were either limited in scope or significantly delayed. This presentation surveys theories that explain country differences, and proposes a new framework, that takes into account the experience of all post-communist countries, surveys the first 18 years of post-communist transformation, and understands transitional justice as going beyond lustration to also include file access and court trials.

Biographies:Lavinia Stan este profesoar de ştiinţe politice la St. Francis Xavier University din Canada. Autoare, coautoare sau coordonatoare a volumelor Romania in Transition (1997), Leaders and Laggards (Columbia University Press, 2003), Religion and Politics in Post-Communist Romania (Oxford University Press, 2007) şi 1989-2009: Incredibila aventură a democraţiei în postcomunism (Editura Institutul European, 2009), ultimele două în colaborare cu Lucian Turcescu. Editura Curtea Veche a lansat recent la Târgul de Carte „Bookfest” ediţiile în limba română a volumelor: Prezentul trecutului recent - Lustraţie şi decomunizare în postcomunism şi Religie şi politică în România postcomunistă. Lavinia Stan a participat în proiectul"How the memory of crimes committed by totalitarian regimes is dealt with in the member states” iniţiat de Direcţia Generală pe Justiţie, Libertate şi Securitate (Comisia Europeană). Împreună cu Dr. Nadya Nedelsky coordonează cele două volume ale Encyclopedia of Transitional Justice (Cambridge University Press).

Profesorul Tom Gallagher este profesor de ştiinţe politice la University of Bradford. Printre publicaţiile sale se numără: Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Strong (Manchester University Press 2009); Theft of a Nation: Romania Since Communism (Hurst & Co, 2005; Humanitas, 2004); The Balkans in the New Millennium, (Routledge, 2005; Humanitas, 2006); Outcast Europe: The Balkans From The Ottomans To Milosevic , 1789-1989 (Routledge 2001); Romania After Ceausescu: The Politics of Intolerance (Edinburgh University Press, 1995). Totodată, Tom Gallagher a editat împreună cu G. Pridham volumul Experimenting With Democracy: Regime Change in The Balkans (Routledge, 2000), iar împreună cu A. Williams lucrarea Southern European Socialism (Manchester University Press, 1989).

joi, 17 iunie 2010

PRIMA PROMOŢIE DE ABSOLVENŢI AI MASTERULUI DE ISTORIA COMUNISMULUI



Prima promoţie de specialişti în comunismul românesc îşi primeşte sâmbătă, 19 iunie, la Iaşi, diplomele de absolvire


Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului (CSCP) organizează sâmbătă, 19 iunie 2010, începând cu ora 11.00, în Sala H1 (Corpul H) a Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi (Bd. Carol I, nr. 11, Iaşi), ceremonia de absolvire a primei promoţii a programului de master „Istoria Comunismului Românesc”. Cu această ocazie, CSCP va lansa primul său raport de activitate pentru perioada 2007-2009.

La eveniment vor lua parte prof. univ. dr. Alexandru-Florin PLATON, decanul Facultăţii de Istorie, Dr. Dorin DOBRINCU, directorul CSCP, Adrian CIOFLÂNCĂ, directorul Departamentului Societate, Economie şi Instituţii al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Lect Dr. Ovidiu BURUIANĂ, directorul executiv al CSCP, absolvenţii primei promoţii a programului de master şi o parte din lectorii acestuia.

Absolvirea primei promoţii (2008-2010) a programului de master Istoria comunismului românesc va fi însoţită de o dezbatere între foştii cursanţi şi profesori despre importanţa proiectului academic, despre cunoştinţele dobândite, despre formarea lor în câmpul cercetării etc. De asemenea, manifestarea va pune în discuţie oportunităţile acestor specialişti pe piaţa muncii şi viitorul cercetării ştiinţifice asupra comunismului românesc.

Înmânarea diplomelor de absolvire va fi făcută de prof. univ. dr. Alexandru-Florin PLATON, decanul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi şi de Dr. Dorin DOBRINCU, directorul Centrului de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului.

Manifestarea va mai cuprinde şi lansarea primului raport de activitate al Centrului de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului pentru perioada 2007-2009. Documentul prezintă în detaliu activitatea Centrului din ultimii doi ani, descriind, pe lângă cel mai important proiect al său – programul de master –, cele 14 evenimente publice organizate sub egida sa sau în parteneriat cu alte instituţii/asociaţii. Raportul mai conţine, de asemenea, obiectivele CSCP, proiectele de cercetare ştiinţifică şi informaţii despre cooperarea cu alte instituţii/asociaţii.


Informaţii de Background

Master-ul „Istoria Comunismului Românesc” este primul program universitar din România dedicat comunismului, studii postuniversitare acreditate CNCSIS, cu o durată de doi ani. Misiunea master-ului este aceea de a pregăti specialişti de înaltă calificare pentru învăţământul şi cercetarea istorică a regimului totalitar comunist din România. Master-ul are ca obiective majore formarea didactică a absolvenţilor şi formarea de specialişti în domeniul istoriei comunismului şi a studiilor privind comunismul. Cursurile sunt susţinute de istorici şi politologi renumiţi pentru activitatea lor, cercetători sau universitari (Daniel BARBU, Marius OPREA, Adrian NECULAU, Igor CAŞU, Dorin DOBRINCU ş.a.). Dintre temele studiate în cadrul programului de master, enumerăm: Comunismul românesc în perioada interbelică; Miturile comunismului românesc; Securitatea şi teroarea; Justiţia de tranziţie şi problema comunismului; Comunismul în Balcani şi în Europa Centrală; Viaţa cotidiană în communism etc.

Programul de master Istoria comunismului românesc asigură aprofundarea în domeniul studiilor de licenţă şi, deopotrivă, dobândirea şi dezvoltarea unor capacităţi de cercetare ştiinţifică în domeniu. Acest program de master constituie o etapă pregătitoare obligatorie pentru studiile doctorale, mai ales pentru cei care se vor specializa în istoria comunismului.

Programul de master „Istoria comunismului românesc” a debutat oficial la 1 octombrie 2008. Masterul Istoria comunismului românesc funcţionează în cadrul organizatoric şi juridic al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

În 2008 a fost organizată prima sesiune de admitere pentru programul de master Istoria comunismului românesc. Programul de master a benfeciat de 11 locuri finanţate de la buget. În acest moment, în anul II al programului de master, există un număr de 22 de masteranzi.

Reprezentanţii mass-media au acces liber pe toată durata evenimentului.


vineri, 4 iunie 2010

REMEMBER KATYN


Autor: Angelo MITCHIEVICI
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 4 iunie 2010

Joi, 3 iunie, a fost proiectat la Iasi faimosul film „Katyn", regizat de Andrzej Wajda. Evenimentul, urmat de dezbaterea „Stalinismul, crima de stat si uitare publica", a fost organizat de Centrul de Studii asupra Comunismului si Postcomunismului de pe linga Facultatea de Istorie a Universitatii „Al.I. Cuza", Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, Institutul Polonez si Societatea de Studii Istorice din Romania.

Katyn, penultimul film al lui Andrzej Wajda, a avut premiera pe 17 septembrie 2008, ziua in care Armata Rosie a atacat Polonia in 1939. Filmul beneficia de "reclama" tragica a unui eveniment controversat si trecut mult timp sub tacere de cancelariile occidentale din motive diplomatice. Recent, tragedia poloneza generata de accidentul aviatic de la Smolensk, unde si-au pierdut viata presedintele Poloniei, Lech Kaczynski, sotia sa, Maria, si un intreg staff politic si diplomatic, aminteste de tributul platit de polonezi ideii de libertate cu nobletea care a caracterizat acest popor de-a lungul veacurilor. In cazul Katynului, este vorba despre executia, in cursul anului 1940, de catre NKVD, politia secreta a Uniunii Sovietice, la ordinul lui Stalin, contrasemnat de catre Nikita Hrusciov si intreg biroul politic in frunte cu Lavrenti Beria, a circa 22.000 de polonezi, dintre care aproximativ 15.000 erau prizonieri de razboi, iar intre ei se aflau aproximativ 8.000 de ofiteri, aproape jumatate din efectivul de ofiteri de care dispunea Polonia in 1939. A fost vorba de ceea ce istoricul Viktor Zaslavsky a numit class cleansing. Nu a fost deci o crima de razboi, cum afirma multi istorici si politicieni rusi. In fapt, Polonia nu s-a aflat in razboi cu URSS, ci a fost atacata, in septembrie 1939, de cei doi monstri totalitari, Hitler si Stalin. Katyn a fost o crima impotriva umanitatii, metodic planificata si sistematic savirsita.

Deoarece in Polonia anului 1939 cetatenii polonezi care terminau studii universitare treceau pe lista ofiterilor de rezerva, activati automat in timp de razboi, NKVD-ul a asasinat, dupa o atenta selectie, o mare parte din floarea intelectualitatii poloneze, conform datelor, circa 300 de doctori, 20 de profesori universitari, 100 de scriitori si ziaristi, in genere aristocrati si elita intelectuala. Adevarul a fost scos pentru prima oara la suprafata de catre nazisti in 1943, acestia stabilind autorii masacrului de la Katyn, dupa o investigatie care avea sa fie confirmata ulterior, in repetate rinduri, de instante diferite. Trebuie spus ca expertiza tragediei poloneze servea in acel moment, in mod cinic, si masinii de propaganda germane in fruntea careia se afla dr. Joseph Goebbels. Genocidul de la Katyn, nerecunoscut niciodata ca atare de Rusia, fapt ce ar fi adus vinovatii in fata unei comisii similare celei de la Nürenberg, a fost utilizat si de propaganda sovietica, dar aceasta l-a trecut in contul crimelor Germaniei naziste. Evenimentul, trecut sub tacere in Polonia intrata din nou, dupa 1945, in sfera de influenta a URSS, a fost readus in discutie dupa 1989, dupa caderea regimului comunist, iar Gorbaciov a recunoscut masacrul in 1990, cerind iertare poporului polonez. Si atit.

Am schitat o parte din aceasta istorie neagra a Poloniei pentru ca una din mizele filmului lui Wajda o reprezinta restituirea adevarului istoric si a memoriei, cu atit mai mult cu cit veteranul Wajda si-a pierdut tatal la Katyn. Desi nu intotdeauna o astfel de nota "subiectiva" joaca in favoarea regizorului, asa cum intregul capital simbolic al unui eveniment tragic cum a fost masacrul de la Katyn trebuie gerat cu atentie, in cazul de fata si-a pus amprenta experienta unuia dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut acest secol. O optiune fireasca a lui Wajda a fost sa confere si o tenta documentara filmului sau, fara a-l rigidiza, prin intermediul afisarii momentelor esentiale ale dramei, incepind cu atacarea Poloniei din doua directii, de catre Germania si Rusia sovietica, aliate in urma Pactului Ribbentrop-Molotov, decizind impartirea Poloniei (a nu se uita ca o clauza a acestui pact prevedea si dezmembrarea Romaniei). Regizorul foloseste fragmente de film documentar ca atare, cu dezhumarea si autopsierea cadavrelor stivuite in gropile comune. Tot din sfera documentarului, insa intr-o nota dramatica, sta si jurnalul tinut de ofiterul Andrzej (Artur Zmijewski) si care se incheie cu citeva ore inaintea executiei sale, jurnal care precizeaza atit ora Rusiei, cit si ora Poloniei, ore tragice ale istoriei.

Wajda amina deznodamintul pentru a reda intregul set de evenimente care s-a succedat deportarii catre o zona necunoscuta a ofiterilor polonezi, perioada ocupatiei germane fiind concentrata intr-un episod de violenta, inchiderea universitatilor, arestarea si deportarea profesorilor. Intentia regizorului a fost sa sublinieze ceea ce ulterior Europa occidentala a pierdut din vedere cu buna stiinta, si anume ca doua regimuri criminale, totalitare, sovietic si nazist, au avut initial o relatie sororala, si-au dat mina pentru a intra impreuna in cartea recordurilor la atrocitati. Scena cu care debuteaza filmul devine exemplara - pe un pod se intilnesc doua grupuri de polonezi, cei care fug din fata ocupantului nazist si cei care fug de Armata Rosie. Ca si in realitate, in film discursul de propaganda al celor doua totalitarisme suna asemanator, instrumentind, ambele, la fel de cinic, asasinatul de la Katyn. Nu este vorba doar de ceea ce nemtii numesc "Schuldfrage", chestiunea vinovatiei, ci si despre supravietuirea Poloniei ca stat, o alta tema fundamentala a lui Wajda, cu o rezonanta puternica, daca ne gindim la perioadele extrem de nefaste traversate de Polonia, a carei unitate statala, inainte de invazia sovieto-nazista, a fost dizolvata mai bine de 100 de ani. Aici, insa, discursul lui Wajda este actualizat, pentru a face probabil mai explicit mesajul european, si, ca un corolar emotional, filmul cistiga prin ceea ce configureaza patina timpului, a acelui timp ilustrat de fotografii si "relicve", putinele obiecte personale returnate, de la decoratii, un rozariu, la jurnalul neterminat, cu paginile patate, rasfoit de o mina invizibila.

Exista in film o intreaga galerie polona de personaje, care ilustreaza fiecare, pe un anumit palier social sau de virsta, ideea de rezistenta esentiala supravietuirii. Cei care vor citi Scrisorile din inchisoare ale lui Adam Michnik o vor intelege pe deplin. Sint prezenti tinerii furiosi, dar increzatori in soarta Poloniei, precum Tadeusz (Antoni Pawlicki) care stie si nu vrea sa minta si a carui poveste de dragoste se sfirseste rapid, scepticii patrioti de tipul directoarei care-l admite in scoala pe tinarul ambitios pentru ca este un bun polonez, sotiile devotate precum aceea a ofiterului Andrzej, Anna (Maja Ostaszewska), revoltatii intransigenti precum Agnieszka (Magdalena Cielecka) sfirsind in beciurile politiei revolutionare. Sint personaje emblematice, cei pe care Wajda vrea sa-i aminteasca, cei de care Polonia doreste sa-si aminteasca. Timpul lor este irevocabil scurtat de evenimente, ei sint cei care vor plati pretul maxim pentru libertatea Poloniei. Agnieszka isi doneaza parul unui teatru unde, pe un perete, obiectivul surprinde en passant, dar semnificativ, un afis cu piesa lui Sofocle, Antigona, asa cum Antigona lui Jean Anouilh, scrisa in timpul ocupatiei naziste, se constituia intr-una din figurile simbolice ale rezistentei in fata ocupantului. Sfidind autoritatile, Agnieszka pune pe mormintul gol al fratelui ucis la Katyn o placa funerara cu data decesului, 1940, anul crimelor sovietice. Ca si Antigona, ea asuma rolul rostirii/scrierii adevarului cu orice pret, pentru ca nimic nu este mai periculos decit adevarul pentru starea de impostura generica a unui regim totalitar.

In aceasta confruntare nu exista loc pentru compromisuri, fapt subliniat de Wajda intr-o nota usor idealizanta, dar nu straina de spiritul polonez, cedarile conduc la declinul moral, la pierderea singurului capital care nu se negociaza: onoarea. Fara a fi un individ tranzactional, aflindu-se printre putinii supravietuitori, sublocotenentul Jerzy (Andrzej Chyra) intra in rindurile armatei "de eliberare". In cazul sau, problema de constiinta se rezolva radical, prin sinucidere, nu fara o incercare de justificare fata de ceilalti care-l izoleaza cu dispret. Lipseste tipul tranzactionalului autentic, regizorul sugereaza inca o data ca nu exista loc pentru compromis chiar atunci cind acesta apare justificabil, de exemplu, la sceptica directoare sau la Jerzy, ca o solutie de supravietuire a omului sub vremi. La acest nivel se angajeaza conflictul tragic, intre o Polonie a Solidaritatii si Rezistentei si una inadmisibila pentru Wajda, a Resemnarii si Colaborarii cu puterea discretionara, intre Antigona si Ismena, ca figuri emblematice ale tragediei grecesti.

Filmul lui Wajda incearca sa puna in acord realitatea istorica incontestabila prin apelul la documentar, cu istoria orala, istoria traita, istoria mica, ambele dublate de un discurs legitimant, un discurs al unei "identitati ranite" (Michael Polack) si care se impune prin atitudinea intransigenta. Cele trei registre tragic inervate creeaza o simbioza intre efectul de autenticitate si substanta dramatica a evenimentelor. Talentul, finetea celui care a facut Cenusa (1965), Padurea de mesteceni (1970), Omul de marmura (1977) sau Omul de fier (1981) l-au ferit de grotescul patriotismului pompier á la Sergiu Nicolaescu, cu maioneza taiata a discursurilor recitate cu solemnitati impaiate, insa exista o pledoarie pentru aristocratia gestului de demnitate umana care razbate din film, un parti pris esential dincolo de toate posibilele note relativizante.

Filmul este inchis in paginile jurnalului, iar ceea ce se intimpla ulterior lichidarii ofiterilor polonezi amina intr-un fel scena executiei. Documentul istoric apare sensibilizat de drama familiilor care asteapta o veste, care se hranesc cu sperante oarbe si, in final, ca o lovitura de gratie, executia cu singe rece. Nu caderea trupurilor, nu ultimele cuvinte, nu frinturile de rugaciune recuperate de pe buzele fiecaruia dintre cei executati, nu groapa comuna deschisa la picioare, ci eficienta masinii de tocat, o galeata cu apa care spala superficial singele si... urmatorul! Sentimentul de suspendare, de survol al neantului, o mina cu un rozariu, mina care mai tremura usor inainte de a fi complet inghitita de pamint, aceasta este totul. Adus in pragul camerei de executie, generalul are o miscare de recul, el vede ceea ce noi nu vedem inca, urmele de singe, oroarea si minciuna. Retragerea vine din reflexul animal, in schimb, reculegerea demna este rezultatul a ceea ce fiinta umana are mai bun, a ceea ce Polonia are mai bun. Cu o taietura impecabila, cruda, finalul neiertator poarta amprenta marelui regizor care pare sa regaseasca sobrietatea aproape analitica a unei priviri curajoase in abis.


marți, 1 iunie 2010

FILMUL KATYN PROIECTAT LA IAŞI


Proiecţia celebrului film "Pădurea Katyn", urmată de o dezbatere, joi, 3 iunie, la Iaşi


Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, aflat sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi a Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, organizează joi, 3 iunie 2010, începând cu ora 17.00, în Sala H1 (Corpul H) a universităţii (Bd. Carol I, nr. 11, Iaşi) proiecţia celebrului film „Pădurea Katyn”, urmată de dezbaterea Stalinism, crimă de stat şi uitare publică.

Evenimentul, care va fi moderat de Dorin DOBRINCU, directorul Centrului de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, îl are ca invitat pe Jarosław GODUN, directorul Institutului Polonez din Bucureşti.

O producţie Polonia/Rusia/Germania, realizată în 2007, lungmetrajul „Pădurea Katyn”, în regia lui Andrzej WAJDA, a fost nominalizat, în 2008, la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin şi a obţinut Premiul European de Excelenţă - 2008 pentru costume.

Acţiunea filmului are loc în 1940, în satul Katyn, la 20 de kilometri de oraşul Smolensk, din Rusia. Din ordinul lui Stalin, serviciile secrete sovietice au ucis peste 20.000 de oameni, majoritatea ofiţeri capturaţi în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar şi numeroşi civili. Pentru că sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenţilor unei universităţi să devină ofiţeri în rezervă, sovieticii au reuşit astfel să distrugă o mare parte a intelectualităţii poloneze. Printre victimele masacrului s-a numărat şi tatăl regizorului Andrzej Wajda.

Născut pe 6 martie 1926, Andrzej WAJDA este unul dintre cei mai importanţi regizori din lume. Printre filmele sale se numără „Omul de marmură” (1977), „Fără anestezie” (1978), „Domnişoarele din Wilko”, (1979), „Omul de fier” (1981) şi „Danton” (1983). În 2001, WAJDA a deschis prestigioasa Şcoală de Măiestrie Regizorală, care se află sub înaltul patronaj al Academiei de Film Europene, iar în anul 2000 regizorul polonez a primit premiul Oscar pentru excelenţă.

Evenimentul are ca parteneri Institutul Polonez din Bucureşti şi Societatatea de Studii Istorice din România.