miercuri, 28 iulie 2010

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI LUSTRAŢIA (II)


Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Data publicării în Ziarul de Iaşi: 28 iulie 2010

Sesizarea PSD-PC "normalizeaza" regimul comunist, uitind ca a fost un regim totalitar, represiv.

Motivatia Curtii Constitutionale (CC) pentru respingerea Legii lustratiei este formulata, cel putin pe alocuri, cu incredibila stingacie. De exemplu, ce intelegeti din urmatoarea fraza: „Curtea Constitutionala considera ca lustratia se poate constitui ca reper moral, de rememorare a victimelor comunismului...". Cum poate fi lustratia reper moral si de cind are ea o functie comemorativa? Avem, asadar, contributii insolite la teoria justitiei de tranzitie. Dupa cum am putut afla, motivatia deciziilor CC este scrisa, de multe ori, de magistratii-asistenti ai celor 9 judecatori titulari ai Curtii, asa ca nu stim cine este autorul real al grozaviei de mai sus. Oricum, textul a fost asumat de CC si este ambarasant ca o institutie atit de importanta in Romania iese public cu asa ceva. Este problematica, dupa parerea mea, si practica de a motiva in scris post-factum, la distanta de saptamini, o decizie luata prin vot in prealabil. Asadar, avem intii decizia, dupa care, la mare distanta, urmeaza un act de compunere, si de imaginatie pina la urma, prin care sint cautate argumentele pentru a rationaliza si justifica post-factum decizia luata.

Problemele cele mai mari ale motivatiei CC sint insa de continut. Care continut este, in mare parte, previzibil, pentru ca, in spatiul public, dar si in lumea juristilor, s-a creat in ultima vreme o vulgata, un corpus de „idées reçues", care sint opuse automat politicilor de decomunizare. Aceste idei se regasesc atit in sesizarea facuta de cele doua camere ale Parlamentului, prin semnatura alesilor PSD si PC, la Curtea Constitutionala, dar si in motivatia CC, care, de altfel, reia argumentele sesizarii in 7 din cele 10 pagini ale documentului.

In primul rind, citeva cuvinte despre sesizarea PSD. Citez din documentul de 30 de pagini trimis de deputati, usor diferit si mai lung decit cel semnat de senatori. Textul contine foarte multe enormitati si erori, dar din pacate nu exista spatiu pentru a le discuta aici in detaliu.

Semnatarii, in mare parte anonimi, unii cu functii in aparatul PCR inainte de 1989, considera ca prevederile legii sint „nedemocratice, abuzive la rindul lor si mai ales neconstitutionale". Sint invocate, pentru a crea un efect de acumulare, numeroase articole din Constitutie cu care legea ar intra in contradictie, dar care, de fapt, nu au nici o legatura cu subiectul. De pilda, sesizati cumva legatura lustratiei cu art. 4/1 care spune ca „Statul are ca fundament unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor ei"? Sau cu articolul 45: „Accesul liber al persoanei la o activitate economica, libera initiativa si exercitarea acestora in conditiile legii sint garantate"?

Se intreaba semnatarii sesizarii: „...cum se poate justifica in anul 2010, (virgulele puse aiurea, precum si erorile de exprimare si culegere apartin autorilor, n.a.) ca apartenenta unei persoane intr-o structura politica cu douazeci de ani in urma este o nedemnitate care trebuie sanctionata?". Si continua: „... daca in privinta categoriilor asa-zisilor activisti de partid, se intelege ca «vina» lor este apartenenta politica, nu se intelege de ce se aplica aceeasi sanctiune, unor persoane care au ocupat functii de specialitate, profesionale: judecatori, procurori, ambasadori, consuli, ofiteri etc.". Insolenta si ignoranta acestui text sint revoltatoare.

Regimul totalitar comunist este confundat cu un regim politic democratic si legitim, cu o structura politica oarecare in care optiunea politica era rezultatul unei alegeri onorabile, libere si gratuite, intr-un mediu pluralist. Aceasta „normalizare" a comunismului, comparabila cu normalizarea nazismului in anii '80, in timpul „certei istoricilor" din Germania, falsifica grav si estetizeaza natura criminala, represiva a comunismului, a carui dimensiune recluzionara, funesta era evidenta celor mai multi dintre cei care l-au trait. Comunismul a fost ca un dat pentru cea mai mare parte a populatiei, incasat pasiv, luat ca atare, tratat cu evazionism pe cit posibil, nu rezultatul unei libere optiuni. In acelasi timp, insa, a fost o oportunitate pentru profitori, carieristi, cinici sau ignoranti, pentru cei minati de ideea ascensiunii sociale, profesionale si politice cu orice pret. In cazul acestora din urma, da, putem vorbi despre o optiune personala, pentru ca intrarea si ascensiunea in aparatul comunist, de partid, dar si de stat, presupunea costuri etice cunoscute si anticipate, pe care cei care au facut pasul au fost dispusi sa le plateasca in detrimentul demnitatii personale. Participantii la sistemul de beneficii al puterii comuniste au fost minati de calcul personal, constienti fiind ca servesc un regim nefast si ca, in multe cazuri, fericirea lor se construia pe nefericirea altora. In comunism, totul era politic si ideologic, asa incit nu existau pozitii strict tehnice. Oamenii din justitie serveau nu un stat de drept, ci justitia socialista, specifica si aberanta in multe privinte. Specialistii in economie contribuiau la constructia unei utopii nefunctionale care facea victime. Constructorii puneau in practica hidoasa idee comunista de urbanism. Si asa mai departe. Ca sa nu mai vorbim ca „profesionistii" din Securitate erau protectorii unui stat totalitar.

Sesizarea PSD acuza blamul colectiv pe care lustratia l-ar produce, dar elaboreaza totodata un pardon colectiv, afirmind ca aderenta la ideologia si structurile comuniste era explicabila prin lipsa optiunii. Aceasta scuza colectiva opereaza, de fapt, pervers, ca o acuzatia colectiva, presupunind ca toata lumea a aderat la ideologia si structurile comuniste si ca toata lumea s-a comportat la fel. Este adevarat ca regimul s-a bazat intr-o mare masura pe cooptare si colaborationism, totusi doar o parte au facut compromisuri majore, intrind in aparatul puterii comuniste. Altfel, au existat oameni care si-au asumat marginalitatea, miscindu-se pe cit posibil in sociabilitati alternative in care modelul occidental, publicatiile si radiourile occidentale dadeau un alt ton. Lustratia i-ar fi evidentiat pe aceia care au gasit calea biografica mai usoara, facind pactul cu regimul si participind la raul comunist. (Va urma)

duminică, 18 iulie 2010

ATELIER DESPRE MĂRTURIILE LĂSATE DE CONGRESUL MONDIAL EVREIESC PRIVIND HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA


Imagine de pe strada Cuza Vodă din timpul Pogromului de la Iaşi
(foto: SRI, USHMM)



Chestionarele Congresului Mondial Evreiesc privind efectele Holocaustului din România

Atelier, 20 iulie 2010, ISPMN Cluj-Napoca (str. G. Muzicescu, nr. 5)


În anii 1945–1946 Secţiunea din România a Congresului Mondial Evreiesc a realizat o anchetă amplă privind efectele Holocaustului asupra populaţiei evreieşti din România. Ancheta s-a realizat cu intenţia de a prezenta rezultatele ei la Conferinţa de Pace. S-au tipărit două tipuri de formulare, una bilingvă pentru evreii din Ardealul de Nord şi una română pentru restul populaţiei evreieşti din România. Formularele au fost însoţite de o scrisoare a C.M.E. către declaranţi (unde se preciza scopul anchetei) şi de instrucţiuni de completare (în limbile română şi maghiară). Chestionarele întocmite conţin informaţii referitoare la supravieţuitori şi victime.

Chestionarele din Ardealul de Nord şi de Sud au fost prelucrate de către Attila Gidó. Prelucrarea chestionarelor din celelalte părţi ale României este coordonată de către Anca Ciuciu (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Bucureşti). O altă cercetare în această temă a fost efectuată de către Adrian Cioflâncă (chestionarele din Iaşi).


Scopul atelierului este armonizarea cercetărilor privind ancheta Congresului Mondial Evreiesc din 1945–1946 şi dezvoltarea unei colaborări între cele trei grupuri de lucru. Rezultatele aşteptate: Publicarea unui volum colectiv în 2011/2012.

Prezentări: 10.00: Deschidere: Horváth István (preşedinte I.S.P.M.N.)
10.10: Liviu Rotman (director C.S.I.E.R.): Noi direcţii şi noi surse documentare în cercetarea Holocaustului din România

10.40: Anca Ciuciu (cercetător C.S.I.E.R.): Liste de victime pe baza declaraţiilor rudelor în fişele de ancheta C.M.E. – secţiunea România. Mărturii noi despre pogromul din Bucureşti

11.10: Adrian Cioflâncă (director de departament I.I.C.C.M.E.R.): Mărturii privind Pogromul de la Iaşi (iunie 1941) colectate de Congresul Mondial Evreiesc (rezultate preliminare publicate în revista 22 şi Ziarul de Iaşi)

11.40: Gidó Attila (cercetător I.S.P.M.N.): Rezultatele prelucrării anchetei Congresului Mondial Evreiesc privind efectele Holocaustului din Transilvania de Nord

12.10: Discuţii

vineri, 16 iulie 2010

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI LUSTRAŢIA (I)


Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Data publicării în Ziarul de Iaşi: 15/07/2010

Curtea Constituţională a ajuns să deţină puteri excedentare în România, punînd în cauză principii ale funcţionării democratice

După declararea Legii Lustraţiei drept neconstituţională o ciudată linişte s-a instalat în spaţiul public pe acest subiect. Ne-au fost promise dezbateri după apariţia motivaţiei Curţii Constituţionale, dar iată că aceasta a apărut, în perfect anonimat, iar dezbateri tot nu avem. Unde sînt promotorii legii şi susţinătorii acesteia din lumea politică şi societatea civilă? Unde sînt discuţiile de specialitate asupra oportunităţii legii, a prevederilor ei şi a rostului prefigurat? S-a stins interesul, au dispărut suporterii măsurilor de decomunizare?

Nu au dispărut nici interesul, nici suporterii, măcar pentru motivul că zgura trecutului recent irumpe periodic, aducînd la suprafaţă documente, informaţii despre care era şi mai bine dacă aflam acum 10-20 de ani, cînd se configura spaţiul public de la noi şi s-a produs ierarhizarea prestigiilor. Atîta vreme cît România nu va face cîteva lucruri coerente şi eficiente pe tema decomunizării, subiectul va răbufni mereu. Ştim asta din istoria majorităţii statelor post-dictatoriale – trecutul murdar nu trece, nu trece uşor, oricum.

Totuşi, este dezamăgitor modul în care subiectul decomunizării este menţionat în spaţiul public: la diverse, în trecere, cu dezinteres, insensibil şi ignorant, frivol chiar uneori. Dacă aşa înţelege această ţară să trateze ideea de reparaţie morală faţă de victimele comunismului atunci e trist.

Bine, cu răbdare, cu informaţii şi cu nuanţe, putem înţelege multe. Cînd vedem că patronul celui mai important post TV de ştiri este bănuit pe bază de documente de legături, nemărturisite, cu Securitatea atunci înţelegem de ce cîţiva din realizatorii postului se „plictisesc” instantaneu cînd aud de lustraţie. Cînd ştim că patronul celuilalt post important de ştiri este deja declarat colaborator al Securităţii putem pricepe de ce redactorii postului proclamă – regulat, emfatic, fără drept de apel, cu o pasiune demnă de o cauză mai bună – că anti-comunismul este mort.

Aşadar, sîntem în situaţia de a nu şti cît din dezinteresul afişat faţă de decomunizare este real, la fel cum nu ştim cît din interesul afişat al altora este genuin. Parcă prea a dispărut în ceaţă majoritatea parlamentară care a votat Legea Lustraţiei. Dacă tot au susţinut-o, de ce nu apar pe sticlă politicienii să o apere, să apere ideea? A ridica mîna nu este suficient pentru a susţine un demers politic. Nu degeaba decomunizarea din România este descrisă în literatura de specialitate drept „simbolică”. Condamnarea oficială a comunismului era necesară, obligatorie şi reprezintă un mare pas înainte. Dar nu este suficientă, dacă nu este dublată de măsuri legislative, instituţionale şi judiciare concrete. Votanţii legii lustraţiei îşi spun pentru liniştea proprie că au făcut ce depinde de ei, iar acum ridică din umeri în faţa deciziei Curţii Constituţionale, de parcă asistă la sancţiunea sacrosanctă, indiscutabilă, apodictică a unui for care nu suferă nici măcar dezbateri, darămite contrazicere.

Puterea extraordinară pe care a căpătat-o Curtea Constituţională (CC) în România este un foarte serios subiect de îngrijorare. Faptul că aceşti nouă oameni numiţi politic decid fără drept de apel, neverificaţi democratic, netransparent, în chestiuni vitale privind funcţionarea României ne arată că o bună parte din puterea reală din sistemul nostru democratic se află acolo unde nu ar trebui să fie. În ultimii ani, CC a contribuit, prin deciziile privind atribuţiile principalelor puteri în stat, la configurarea regimului politic interpretînd în manieră proprie Constituţia şi extinzîndu-i semnificaţia, a desfiinţat instituţii (CNSAS, resuscitat între timp, ANI, rămasă fără suflu), a intervenit în procese pe rol, inclusiv procese în cauze de corupţie, prin atribuţiile în domeniul excepţiilor de constituţionalitate, a stopat sau direcţionat politici în funcţie de interese şi viziuni particulare, în domeniul economic sau social, acolo unde decizia trebuia să fie eminamente politică, mai precis a Guvernului şi Parlamentului.

Curtea susţine că decide obiectiv, fundamentîndu-se pe Constituţie, pe ştiinţa dreptului şi expertiza proprie. Dar vorbim, pînă la urmă, de nişte oameni care sînt supuşi greşelii. Democraţia pleacă de la premiza failibilităţii oamenilor, şi din acest motiv se bazează pe dezbateri şi decizii în organisme colective cu legitimitate populară, pe transparenţă, pe control democratic şi verificare interinstituţională. Nu lasă sau nu ar trebui să lase ca ultimul cuvînt să aparţină unor persoane sau instituţii cu pretenţii de infailibilitate, care emit decizii ca un dat divin, ce nu pot fi discutate, revizuite, contrazise.

Cînd se întîmplă aşa, aceasta nu mai este democraţie, ci o formă de guvernare inspirată de utopiile imaginînd dictatura experţilor. Se presupune astfel că există o ştiinţă posesoare a unor adevăruri ultime, la care au acces doar unii iniţiaţi, adevăruri superioare celor formulate prin dezbatere democratică şi impuse prin decizie majoritară. Or aşa ceva este negarea democraţiei. Iluziile privind sofocraţia, pornite de la Platon, şi expertocraţia, inspirate de scientismul lui Saint-Simon, Comte, Marx şi mai ales Engels, pot fi periculoase, lucru lămurit demult de teoria democratică (G. Sartori a scris excelent despre acest subiect). Ca să nu mai vorbim că dreptul văzut ca ştiinţă nu seamănă nici pe departe cu ştiinţele naturii, adică nu este într-atît de obiectiv, precis, şi nici condus de reguli imuabile, precum afirmă unii profesori de drept (de exemplu, Antonie Iorgovan, „părintele Constituţiei”, fost membru al Curţii Constituţionale, care făcea elogiul „ştiinţei dreptului” pentru a-şi apăra opinii pur personale în diferite dezbateri constituţionale sau politice). Obiectivitatea este o iluzie şi pentru că membrii CC sînt numiţi, pe mandate de nu mai puţin de 9 ani, de instituţii politice, pe criterii politice, funcţionînd de multe ori după o logică politică, fără a fi însă verificaţi democratic la fel ca oamenii politici. Mai important, Curtea Constituţională a ajuns să decidă, aşa cum observa Lavinia Stan, în chestiuni prin excelenţă politice, acolo unde Parlamentul ar trebui să fie suveran. Politicul are nevoie de experţi, funcţionează în combinaţie indiscernabilă cu aceştia, dar decizia ultimă îi aparţine. Se poate înşela (important este însă să nu greşească sistematic şi fundamental, caz abia în care ar trebui să intervină CC), dar pentru aceasta răspunde în faţa electoratului. Cît despre expertiza unora dintre membrii Curţii Constituţionale există mari semne de întrebare ridicate public (lucru care se vede şi din motivaţia în problema Legii Lustraţiei, subiect asupra căruia insist în partea a doua).

Va urma


marți, 13 iulie 2010

LAVINIA STAN DESPRE DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE PRIVIND LEGEA LUSTRAŢIEI


I-am solicitat Laviniei Stan, cunoscută specialistă în justiţia de tranziţie, opinia asupra deciziei Curţii Constituţionale prin care Legea lustraţiei a fost declarată neconstituţională. Lavinia Stan este profesoară de ştiinţe politice în Canada şi are tradusă recent în limba română o carte fundamentală despre justiţia de tranziţie din Europa de Est: Lavinia Stan (coord.), Prezentul trecutului recent. Lustraţie şi decomunizare în post-comunism, Bucureşti, Curtea Veche, 2010. Profesoara de origine română este şi membră a Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.



Draga Adrian,

Nu stiu cat de detaliat trebuie sa fie raspunsul meu, insa sunt mai multe argumente care pot fi ridicate. Este adevarat ca legea a fost introdusa la doua decenii dupa caderea comunismului, insa nu este prima lege de acest fel si pe aceasta tema inregistrata la parlament. Din pacate, lipsa de vointa politica si opozitia venita din partea inclusiv a puterii judecatoresti au facut din Romania daca nu o exceptie in spatiul est european, cel putin un caz cat se poate de paradoxal. Atat prin natura regimului comunist (de esenta stalinista pana la final), cat si prin modul de efectuare a schimbarii de regim (revolutie sangeroasa), Romania avea nevoie de decomunizare in ritm sustinut. Nu a fost sa fie asa.

In justitia de tranzitie, Ruti Teitel, Cynthia Horne si James McAdams au spus de mai multe ori ca in unele tari est-europene reforma postcomunista si procesul justitiei de tranzitie au fost deturnate de puterea judecatoreasca, cand de fapt procesul este unul eminamente politic. In Romania, Curtea Constitutionala (CC) a ajuns sa decida chestiuni de esenta pur politica, ce ar trebui sa fie rezolvate de catre partidele din Parlament prin negocieri politice si dezbateri. Insa tot ca o dovada a faptului ca partidele astea una zic si alta fac este si faptul ca decizii cheie privind decomunizarea sunt solutionate nu politic, ci in CC. Asta ar fi un argument. CC da decizii pe probleme pur politice, care in multe alte tari postcomuniste au fost luate de catre clasa politica. Abdicarea clasei politice romanesti in fata unei puteri judecatoresti care-si trage esenta dintr-un sistem de represiune pe care nu l-a repudiat complet este cel putin rusinoasa. Ea ne duce mai aproape de Balcani, decat de Europa Centrala sau Tarile Baltice.

Argumentul ca legea lustratiei restrange in mod neconstitutional dreptul de a fi ales a fost folosit si in alte tari. De pilda, in Ungaria, unde intreg procesul de adoptare a legii lustratiei din 1994 a fost dominat de preocupări privind dreptul la viaţă privată al persoanelor identificate printre cele ce cad sub incidenta legii – insa argumentul a fost respins de o clasa politica poate mai cunoscatoare in ale democratiei decat cea romaneasca. Dreptul persoanelor "publice" este deja limitat de o serie de considerente, nu toate de tip legal. Si in Romania, dreptul acesta este (sau era) limitat, prin insusi faptul ca cetatenii obisnuiti au dreptul de a afla mai mult despre viata privata, afacerile si actiunile (politice si nu numai) ale persoanelor publice (exemplu erau declaratiile de avere si de interese postate pe internet). Acest drept al cetatenilor de a afla informatii despre alesi si dreptul lor de a fi reprezentati de anumiti oameni trebuie sa fie puse in balanta cu dreptul la privacy al persoanelor publice. Pana si intr-o tara est europeana legalista si preocupată de privacy ca Ungaria, balanta s-a inclinat catre cetateni. Asta ar fi un al doilea argument. Din ce vad eu, in ultima vreme este o ofensiva a clasei politice, un efort concertat si transpartinic de a da cetatenilor cat mai putina informatie si de a fi cat mai putin responsabilă (accountable) fata de electorat. Balanta inclina in favoarea lor, desi intr-un stat de drept democratic ar trebui sa incline in favoarea cetateanului.

Decizia CC face referire la o lipsa de eficienta juridica in introducerea acestei legi la 21 de ani de la caderea regimului comunist. Eu zic ca tranzitia Lituaniei si Letoniei (la care s-a aplicat hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului - CEDO) si a Romaniei au fost complet diferite. In tarile Baltice, lustratia a avut o pronuntata componenta etnica (Zdanoka este lidera unui partid politic ce promoveaza drepturile vorbitorilor de limba rusa) ce a lipsit Romaniei. La fel de relativ mi se pare si argumentul ca decembrie 1999 este data limita pana la care lustratia trebuia sa se fi aplicat pentru ca democratia s-ar fi consolidat pana atunci. Nu prea e cazul Romaniei, care se situeaza in urma mediei regionale. Tocmai pentru ca timp de 20 de ani tranzitia Romaniei a stagnat, tara fiind cunoscuta ca si-a perpetuat, nu si-a inlocuit elitele (am asistat la elite reproduction, nu la elite replacement), iar aceste elite parazitează statul fara rusine, legea lustratiei se impune. Din nou, argumentul este politic, nu legal. Probabil din cauza faptului ca sub comunism domnia legii nu a existat, dupa 1989 CC a adoptat pozitii extreme in domeniul legii, pretinzand ca ea da decizii „apolitice”, „strict legale”, cand de fapt mai toate au fost profund politice in esenta lor. Asadar, argumentul legat de procrastinare mi se pare ca nu tine, desi argumentatia impotriva sa ar trebui sa fie mult mai amanuntita decat ce am scris eu acum.

Mi se pare hilar ca CC face referire in decizie la "acte concrete de rasturnare a regimului democratic", cumva sugerand ca acestea nu ar fi existat din partea celor potential lustrabili. Iliescu si toti cei care au organizat si incurajat nu numai mineriada din 1990, ci si celelalte mineriade mi se par a fi cazurile concrete pe care CC le vizeaza aici. Din cate imi aduc aminte din studiul pe local government pe care l-am facut in 1999, domnul Toni Grebla, fost prefect sau presedinte de Consiliu Judetean prin Oltenia pe undeva, a fost mare stab local comunist. Grebla se numara printre semnatarii sesizarii catre Curtea Constitutionala. Ma intreb si eu daca nu a avut un rol - el si alti mici stabi comunisti - in revolutie, impotriva demonstrantilor. Ar fi interesant de stiut si cati dintre semnatari sunt fosti stabi, cati sunt implicati in scandaluri de coruptie acum, cati si-au facut case pe banii statului etc. Faptul ca retelele clientelare cimentate in comunism nu au fost dislocate in ultimii 20 de ani le-a permis unor Grebla sa se imbogateasca, sa decida viitorul si prezentul tarii.

Mie mi-au atras atentia cele doua paragrafe din josul p. 6, cu argumentele CEDO. Lustratia se incadreaza foarte bine in grupa acelor "masuri specifice" de limitare a anumitor drepturi. Argumentul este ca, la 20 de ani dupa caderea comunismului, reproducerea elitelor a facut din Romania codasa EU, ca elita politica demonstreaza o venalitate care depaseste nivelele altor tari din regiune, ca an de an statul roman este jefuit de ea, in detrimentul cetatenilor obisnuiti.Argumentul din ultimul paragraf (se intinde şi p. 7 sus) este tocmai bun pentru un program moderat de lustratie. Ambele paragrafe fac referire la CEDO, dar ar trebui facuta observatia si ca CEDO este o institutie eminamente politica si ea. Decizia in cazul partidului nepeceristilor, mentionata spre sfarsitul deciziei CC, cum ca si in alte tari EU exista astfel de partide demonstreaza biasul vestic pentru stanga politica. Nazismul o fi fost el rau, dar comunismul nu este chiar atat de rau ca sa-i aplici aceleasi standarde politice si legale. Este chiar trist.

Este adevarat ca o lege de lustratie radicala (ca aceea prevazuta de propunerea criticata de CC) condamna regimul comunist retroactiv. Insa o lege moderata de lustratie (precum cea poloneza din 1997 sau maghiara din 1994) nu o fac. OUG 16/2008 prevede lustratie moderata - intr-adevar, daca se dovedeste ca ai semnat declaratii false, deci ai facut fals in acte publice, ai putea sa-ti pierzi pozitia publica. Insa verificarea nu se poate face in lipsa unui CNSAS eficient (si onest) si a unei puteri judecatoresti cooperante. Stiu ca prevederi din acea OUG au fost declarate neconstitutionale de catre CC, insa nu stiu daca acestea se refera si la lustratia asta moderata (moderata, in sensul ca doar un grup foarte restrans de oameni, cei care mint despre trecutul lor, pot sa-si piarda functiile). Este adevarat si ca lustratia tarzie nu functioneaza - nici un program adoptat in Europa de Est dupa anul 2000 nu a mers (Serbia, Slovacia, Polonia). De aceea ma gandesc ca tot efortul de lustratie ar trebui sa fie dublat de efortul de a avea procese penale contra oficialilor comunisti si a agentilor secreti, securisti, etc pentru ca au incalcat legislatia comunista. Romania sta foarte prost si la acest capitol - mult mai prost decat tarile Europei Centrale si baltice. Judecatorii ar trebui sa vada cum au aplicat acestia principiul proportionalitatii cand au batut, maltratat, omorat, infometat.

Astea sunt doar cateva ganduri puse pe hartie azi. Cand voi avea mai mult timp, voi da un raspuns mai elaborat.

Lavinia Stan, PhD
Associate Professor
Department of Political Science
St. Francis Xavier University

duminică, 11 iulie 2010

PLEDOARIE PENTRU JUSTIŢIA TÎRZIE



Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 10/06/2010

Nu este foarte usor sa repari nedreptatile unui regim dictatorial intr-un stat in care complicii acestui regim isi mentin influenta. Este nevoie de rabdare, fundamentata pe credinta ca abuzurile si crimele unei dictaturi nu vor fi niciodata uitate.

Ingrate vremuri pentru a vorbi despre lustratie si justitia de tranzitie, cind criza economica si privatiunile cotidiene au readus multi oameni la nivelul grijilor primare. Dar, daca ne uitam in urma, parca niciodata nu a fost momentul sa ne ocupam, ca tara, pe larg si sistematic, de subiectul decomunizarii. Ori ni s-a spus ca "nu este momentul", "nu este o prioritate", ori ca "este prea tirziu". Paradoxal, cele doua argumente ale "momentului oportun" - "este prea devreme" sau "este prea tirziu" - au fost folosite de multe ori de aceleasi persoane, al caror interes real era de fapt sa blocheze total masuri retributive indreptate impotriva decidentilor si colaboratorilor regimului comunist.

Consumatorii de televiziune pot ramine cu impresia ca dincolo de stringentele momentului nu mai exista nimic. Decidentii intra si ei de multe ori in aceasta logica mediatica. Iar acum este evident ca subiectul central este criza economica. Totusi, Romania este o democratie cu o destul de mare complexitate institutionala, cu diferite paliere ale agendei publice si audiente distincte, cu decidenti care functioneaza - sau ar trebui sa functioneze - cu un anume grad de autonomie pe zonele lor de competenta. Asadar, nu trebuie sa punem totul intr-un sertar si sa ordonam subiectele in functie de importanta, pentru ca, asa, vremea decomunizarii nu va veni niciodata in competitia cu stringentele momentului, mereu acute si mereu altele. Este adevarat ca, in acest moment, criza economica intereseaza pe toata lumea (inclusiv pe semnatarul acestui text), dar exista un public distinct, sensibil si important al temei decomunizarii, tema pina la urma centrala a culturii politice post-comuniste. Subiectul gestionarii mostenirii comuniste a divizat lumea politica si electoratul, a fost tema centrala in campaniile electorale si este considerat esential de catre specialisti din lumea academica pentru a intelege modul de evolutie al Romaniei dupa 1989. In plus, contrar unei prejudecati, exista un larg suport popular pentru decomunizare: conform unui sondaj BCS, 58% dintre romani cer pedepsirea celor vinovati pentru ororile comunismului, tot atitia doresc acces liber la dosarele Securitatii, 63% sint de acord cu deschiderea totala a arhivelor comunismului, iar 48% sustin lustratia in forma ei radicala.


Este prea tirziu pentru lustratie? Exista specialisti in justitia de tranzitie care pledeaza tocmai pentru justitie tirzie, pentru acea forma de dreptate care se aplica atunci cind ii vine vremea, cind exista conditii pentru a se implini. Statele post-dictatoriale, mai ales cele in care oamenii fostului regim isi pastreaza puterea si influenta, nu sint mediile cele mai propice pentru a produce justitie. De multe ori, tranzitia la un regim democratic are loc pe baza unei negocieri, intre fosti si cei care le iau locul treptat, iar acest fapt impune o gradualitate a schimbarii si compromisuri. Istoria statelor post-dictatoriale din America de Sud si Europa Centrala este elocventa in acest sens. Multa vreme dupa schimbare, echilibrul politic si social poate fi instabil. Este nevoie, asadar, de rabdare si precautie. Urgenta perioadei de imediat dupa schimbarea regimului este reforma radicala a statului, pentru ca acesta sa functioneze dupa regulile democratiei. Deseori, nu exista institutii si oameni in stare sa functioneze din prima clipa dupa noi reguli, dupa reguli democratice. Dincolo de extazul revolutionar, orice schimbare ia timp. Data fiind perversitatea cu care actioneaza dictaturile - si mai ales regimurile totalitare, bazate pe mobilizare politica si sociala extinsa - care cauta sa angajeze cit mai multi oameni in mecanismele lor infernale, imediat dupa schimbare apare un sentiment difuz de vinovatie. Pentru o vreme, tacerea cvasigeneralizata si tabuul fac regula. Abia dupa un timp se separa apele ceva mai bine si apare disponibilitatea de a vorbi. Germania de dupa nazism si Holocaust, in care a fost nevoie de decenii bune pentru a avea discutii publice deschise despre trecutul vinovat, este un bun exemplu.

Pe de alta parte, trebuie sa fim constienti ca abuzurile si crimele unui regim dictatorial fac parte din trecutul care nu trece. Genocidul si crimele impotriva umanitatii sint declarate imprescriptibile de legislatia internationala, deci nu este niciodata prea tirziu pentru a fi judecate. Celelalte crime si abuzuri nu vor fi uitate si iertate niciodata cu totul, iar daca problema nu este rezolvata, cit de cit macar, ea va reveni periodic la nivel public. In Argentina, de exemplu, primul presedinte de dupa dictatura generalilor, confruntat cu amenintarile de revolta ale armatei, a incercat sa impuna limitarea traducerii in justitie a responsabililor dictaturii militare, dar s-a lovit de opozitia ferma a Parlamentului, a justitiei si, mai ales, a societatii civile. In Europa Centrala, in Cehia si Polonia cu precadere, s-a observat o resurgenta periodica a temelor decomunizarii, intr-un mecanism de stops and goes, ca reactie la tacerile, compromisurile si ambiguitatile care au intervenit si ele periodic. Cehia si-a reinnoit in a doua parte a anilor '90 legea lustratiei, iar in Polonia temele decomunizarii au produs
efecte legislative chiar in anii din urma.

Daca ne uitam la istoria recenta a Romaniei, vedem acelasi lucru. Schimbari radicale nu au fost posibile atita vreme cit Ion Iliescu, lustrabil sef, si partidul sau plin de lustrabili au controlat statul sau institutii vitale din acesta. Legea accesului la dosarele Securitatii a putut fi votata abia la sfirsitul anilor '90 si a trebuit refacuta in 2008, dupa decizia Curtii Constitutionale, luata la sesizarea unui fost informator al Securitatii. In ciuda unei impresii curente, legea dosarelor in formula actuala este una dintre cele mai permisive din Europa de Est. Dosarele de la SIE au fost predate la CNSAS, prin vointa politica, abia in 2006. Comunismul a fost condamnat de statul roman, prin vocea presedintelui tarii, tot abia in 2006, in baza Raportului Final al Comisiei Tismaneanu. Accesul la Arhivele Nationale a fost liberalizat numai dupa aceasta. Formarea profesionala a unor istorici care au intimitate cu documentele si faptele fostului regim a luat si ea timp.

Asadar, sa nu disperam ca Legea lustratiei a fost respinsa de Curtea Constitutionala. A fost respinsa la sesizarea PSD si de o Curte Constitutionala in care dinozaurii regimului comunist si ai PSD inca jucau - si s-ar putea sa mai joace pentru o vreme - un rol esential. Legea va fi refacuta, iar noi trebuie sa avem rabdare. Este adevarat ca intirzierile au costul lor: aminarea lustratiei a facut ca oamenii fostului regim sa joace un rol important in configurarea prezentului, dezvaluirile de astazi nu mai au un impact atit de mare, documente importante au fost distruse sau ascunse, morala publica a fost afectata prin senzatia de neputinta sau complicitate pe care a lasat-o regimul post-comunist in relatia cu fostii lideri comunisti, victimele comunismului au fost alterizate, raminind marcate de amaraciune si frustrare. Dar atit a putut aceasta tara, cu oamenii ei, in conditiile date. Se putea mult mai mult, fireste, dar nu a fost sa fie. Nu ne ramine decit sa avem rabdare, pentru a se schimba oamenii, institutiile, partidele. Cert este ca, atita vreme cit problema nu va fi rezolvata cit de cit, tema decomunizarii va reveni sistematic la suprafata, in ciuda scepticismului celor mai multi si a optimismului celor vinovati.

joi, 8 iulie 2010

JILAVA - FORTUL 13


Pe 23 iunie a.c. am făcut o vizită la Fortul 13 de la Jilava, teribila închisoare politică din perioada regimului comunist, împreună cu Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Bogdan Iacob, Angelo Mitchievici şi gazda noastră Dana Cenuşă. Aşa cum se ştie, temniţa amenajată într-unul din cele 18 forturi construite de Carol I în jurul Bucureştiului, a fost în timpul comunismului o închisoare de tranzit, pe aici trecând, pentru o perioadă mai mare sau mai mică, majoritatea deţinuţilor pe criterii politice.


Erau închişi la Jilava - alături de deţinuţi de drept comun şi de deţinuţi ai procesului de de-fascizare (foşti legionari, susţinători ai regimului Antonescu, criminali de război etc.) - reprezentanţi ai partidelor democratice, militanţi anticomunişti, cei consideraţi "duşmani" de discursul oficial etc. Printre comandanţii închisorii s-a numărat bruta Nicolae Moromete (Maromet), faimos printre deţinuţi pentru comportamentul extrem de violent şi limbajul josnic, pentru metodele punitive bazate pe bătaie, terorizare psihică, privarea de alimente, somn şi medicamente, condiţii de muncă insuportabile şi fixarea de norme de lucru irealizabile. Mai multe despre Maromet puteţi afla de pe site-ul IICCMER.


Etimologia numelui închisorii şi a localităţii în care se află aceasta se simte în aer: o umezeală extremă, pătrunzătoare, face locul de nefrecventat. Zidurile supurează, pe jos, mâzgă, aerul este supraîncărcat. Fortul 13 dă fiori până astăzi şi este greu de imaginat cum au putut supravieţui oameni aici, pentru a rămâne oameni şi după ce au ieşit din închisoare. (A.C:)