luni, 30 august 2010

Un început de discuţie pe tema utilizării termenului "genocid" în cazul comunismului

Pe blogul lui Vladimir Tismăneanu:

Vladimir Tismăneanu: Stalinism, nazism si genocid

29/08/2010
Au fost unele voci care, cand a fost publicat Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste  (mai intai pe site-ul www.presidency.ro, apoi, ca volum editat de Dorin Dobrincu, Cristian Vasile si de mine, la editura Humanitas, 2007) ne-au reprosat, autorilor acelui document asumat de toti membrii Comisiei, utilizarea termenului de genocid pentru crimele in masa comise de acel regim. Ni s-au adus argumente juridice, istorice, semantice si filologice, am fost acuzati ca nu stim despre ce vorbim. Ni s-a sugerat sa renuntam la acest concept in cazul crimelor politice in masa inspirate de precepte ideologice si sa utilizam termeni alternativi precum democid ori politicid. Controversa pe acest subiect nu este doar una romaneasca.  Discutii similare s-au purtat si se poarta in Polonia,  in republicile baltice , in Cehia, Slovacia, Ungaria, Croatia, Ucraina etc.  Iata ca istoricul Norman Naimark, distinsul profesor de la Universitatea Stanford, publica acum o carte cu titlul Stalin’s Genocides, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2010.

bookjacket

Nu vreau sa folosesc argumentul autoritatii. Cartea trebuie citita si analizata temeinic. Poti fi de acord sau nu cu profesorul Naimark, dar nu cred ca se poate nega competenta sa in domeniu.  Titlurile capitolelor sunt: The Problem of Genocide; The Making of a Genocidaire; Dekulakisation; The Holodomor; Removing Nations; The Great Terror; The Crimes of Stalin and Hitler.  Voi recenza cartea pentru o cunoscuta revista americana.  Oricum, voi reveni la acest subiect pe blog in saptamanile viitoare, mai ales ca tin in semestrul de toamna un seminar doctoral despre radicalism ideologic si violenta politica in care discutam, intre altele, cartea lui Robert Gellately despre Lenin, Stalin si Hitler, The Age of Social Catastrophe.

Sa citez aici concluzia lucrarii lui Norman Naimark:

Stalin’s culpability for mass murder is not unlike that of Hitler’s. Without Stalin it is hard to imagine the genocidal actions of the 1930s, just as without Hitler the Holocaust is historically unimaginable. This does not mean that violence was not built in the Soviet system, or that anti-Semitic attacks would not have succeeded if–in a wishful counterfactual–Hitler had died in 1936.  For a number of reasons, the Holocaust should be thought as the worst case of genocide in the modern era.  Nevertheless, the points of comparison between Stalin and Hitler, Nazism and Stalinism, are too many to ignore. Both were dictators who killed vast numbers of people on the European continent.  Both chewed up the lives of human beings in the name of a transformative vision of Utopia.  Both destroyed their countries and societies, as wellas vast numbers of people inside and outside their states.  Both–in the end–were genocidaires. (p. 137)

Iata ce scriu despre cartea profesorului Naimark doi cunoscuti istorici:

Stalin’s Genocides is a magisterial and admirably lucid analysis of the Stalinist terrors that is both totally accessible and finely nuanced in its scholarship–Naimark’s superb work assigns the criminality to Stalin’s own bizarre personality as well as the repressive Soviet system.”–Simon Sebag Montefiore, author of Young Stalin and Stalin: The Court of the Red Tsar

“This book is simply outstanding. Naimark takes the most significant aspect of Stalin’s rule–mass terror–and shows how it was applied under Stalin’s direct inspiration and, often, his close supervision. It is proof of Naimark’s mastery of the subject and superb writing skills that he can provide sharp, gripping sketches of such monumental issues in Soviet history.”–Jan T. Gross, author of Neighbors: The Destruction of the Jewish Community in Jedwabne, Poland

PS Primesc din partea istoricului Adrian Cioflanca urmatorul mesaj legat de aceasta postare:

“In ce ma priveste, nu am nici o indoiala ca intre stalinism si nazism a existat o potentare reciproca si ca cele doua totalitarisme s-au influentat reciproc, inclusiv in ceea ce priveste “metodologia” criminala. Si am impresia ca deocamdata inca nu a fost scrisa cartea fundamentala in domeniu, care sa inregistreze sistematic influentele reciproce. Adun bibliografie pe acest subiect, dar sint inca multe lucruri neclare, nelamurite, neacoperite.

In ceea ce priveste utilizarea termenului genocid, aici ramin la rezervele pe care deja le cunosti. Astept sa vad aplicatia lui Naimark pe cazul stalinist, dar oricum ar sta lucrurile nu trebuie sa pierdem din vedere ca, si acum spun un truism, Romania nu este Uniunea Sovietica. Stiu ca tentatia spre termenul “genocid” vine din faptul ca acesta pare a denota crima cea mai grava intr-o ierarhie a crimelor politice. Insa eu ma feresc de el in cazul comunist, si mai ales al comunismului romanesc, pentru ca desemneaza altceva, nu pentru ca crimele comuniste nu ar fi indeajuns de grave. In anii scursi de la razboi termenul genocid a ajuns sa denote, in limbajul academic si in cel al legislatiei internationale, un anume tip de crima, cu anumite tinte (nationala, etnica, rasiala si religioasa), cele fixate in Conventia ONU (evident ca stiu care este istoria ei, dar ea a ajuns sa fie un fapt in forma in care a fost adoptata). Cum bine stii, cuvintele sint purtatoare de memorie a uzajului (scoala de la Oxford) si, mai ales cind vorbim despre concepte academice, ele nu pot fi resemantizate peste noapte. Desigur, nu trebuie sa ne lipseasca curajul, dar nici nu putem ignora citeva straturi arheologice de gindire academica in domeniu. 

In plus, inca o data, Romania nu este Uniunea Sovietica, asa ca nu putem gasi la noi suport documentar pentru a demonstra o politica criminala de proportiile celei din URSS, diversa, sistematica in multe privinte, cu impact incomparabil mai mare. Romania comunista este un subprodus al Uniunii Sovietice, dar metodologic vorbind, cazul romanesc trebuie tratat in autonomia sa, pentru a vedea ce seamana si ce nu cu “modelul”.”

Puteţi asculta o conferinţă ţinută de Norman Naimark pe tema "Stalin şi problema genocidului" AICI.

vineri, 27 august 2010

EVZ: Spovedania bestiei Enoiu a ajuns pe masa procurorilor

Evenimentul Zilei 27 august 2010

Dosarul de cadre al colonelului de Securitate Gheorghe Enoiu, supranumit “măcelarul de la Interne”, a fost identificat în arhive de cercetătorii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi va fi studiat de procurorii care anchetează activitatea represivă a torţionarului.

Unul dintre cei mai duri torţionari ai comunismului românesc, colonelul Gheorghe Enoiu, ar putea să răspundă penal pentru faptele sale, după ce noi informaţii descoperite de cercetătorii IICCMER au fost trimise la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Institutul le-a trimis procurorilor dosarul de cadre al celui supranumit „măcelarul de la Interne”, solicitând judecarea lui Enoiu „ca un semn că statul de drept îşi face datoria faţă de cetăţenii săi şi îşi arată respectul faţă de victimele regimului comunist”.

La Parchet există deja o plângere penală împotriva colonelului în rezervă, formulată în 2007 de fostul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului. Teoretic, „procurorii fac cercetări în dosarul 82/P/2007, care documentează speţe concrete de abuzuri şi ilegalităţi comise de Enoiu”, a declarat pentru EVZ istoricul Adrian Cioflâncă, directorul departamentului din IICCMER ai cărui cercetători au identificat în arhive dosarul personal al torţionarului.

Cele 323 de file vin să completeze imaginea de bestie a celui responsabil, printre altele, de cercetarea “ungariştilor”, tinerii arestaţi în 1957 pentru că s-ar fi solidarizat cu Revoluţia de la Budapesta.

“Are dezvoltată ura dreaptă”

Din cele 323 de file, cincizeci ies însă în evidenţă. Când le-a scris, Gheorghe Enoiu era deja colonel, dar fusese expulzat din PCR, ca urmare a concluziilor prezente într-un raport întocmit de Consiliul Securităţii Statului.

“A încălcat în mod grav legalitatea socialistă, folosind metode brutale de constrângere fizică şi morală”, nota raportul CSS, referindu-se la anchetele derulate de Enoiu în perioada 1952-1953. De altfel, o caracterizare întocmită în 1950 anticipa opera infamă a viitorului colonel: “Are dezvoltată ura dreaptă faţă de duşmanul de clasă, necruţându-l”.

„Rog organele să judece faptele mele astfel ca hotărârea să fie de aşa manieră încât să ajute un om şi nu să-l distrugă”, replica ofiţerul Securităţii, în „spovedania”-fluviu.

„Actvitatea pentru care m-am pregătit zi de zi constituie idealul vieţii mele şi pentru aceasta n-am căutat să cruţ nimic, timp liber, sănătate, familie, viaţa. Sunt mândru când privesc retrospectiv. Am fost animat de sentimente de a munci mai bine, de a lovi cu toată hotărârea în duşmanii adevăraţi”, susţinea colonelul.

Răsplata pentru “servicii”

În final, pedeapsa Partidului s-a redus la simpla excludere din PCR, plus o retrogradare la gradul de locotenent-colonel în decembrie 1968. Patru ani mai târziu, Enoiu era repus în drepturi, iar în 1973 era trecut în rezervă cu o pensie de aproape 5000 de lei.

După 1989, torţionarul a avut o scurtă carieră de jurist în mediul privat, după care a reuşit să prindă un post la Aeroportul Otopeni, de unde s-a pensionat definitiv în 1997. În 2007, ultima oară când Enoiu a fost de acord să stea de vorbă cu reporterii EVZ, pe fluturaşul de pensie al torţionarului era trecută suma de 23 de milioane de lei vechi.

GARDIANUL DICTATURII

„Sunt mândru când privesc retrospectiv”
Dovezile aduse la suprafaţă de filele existente în dosarul de cadre al torţionarului Enoiu subliniază motivele pentru care fostul colonel ar trebui să răspundă penal pentru faptele sale.

Chiar Enoiu recunoaşte în referatul de cincizeci de pagini trimis Consiliului Securităţii Statului în 1967 că „în lupta dusă împotriva duşmanului, s-a greşit şi uneori au fost trataţi ca duşmani oameni care nu erau duşmani şi au suferit”.


DOVEZI. 323 de file, multe victime și un singur călău: Gheorghe Enoiu


„Am încălcat legalitatea, am săvârşit abuzuri, aducând prejudicii unor cetăţeni nevinovaţi”, admite Enoiu, care îşi justifică imediat zelul.

„Mărturisesc că în orice moment, orice acţiune am întreprins, eram convins că-mi servesc patria şi partidul. Am avut fericirea ca în majoritatea celor 18 ani să lucrez în problema legionară, bande, culte şi secte şi contraspionaj, iar acţiunile la care am participat îmi dau acea bucurie a unei datorii de luptă împlinite”, susţinea colonelul de Securitate în 1967.

“Dom’le, făcuseră manifestaţii”

Cincisprezece ani mai devreme, deşi rapoartele de investigaţii ale Securităţii indicaseră cu precizie brutalitatea lui Enoiu, nimeni nu se deranjase să cerceteze abuzurile. „Este o fire impulsivă şi nu poate să-şi stăpânească nervii în faţa arestatului”, scria un raport al Internelor din 1952.

„Element descompus din punct de vedere moral. Menţionăm că numitul are o biciuşcă la capăt cu plumb cu care îşi bate întreaga familie”, nota o altă referinţă din 1953.

Iar în foaia de evaluare pentru perioada 1957-1959, Enoiu primea calificativul „foarte bine” pentru că anchetase personal „ungariştii” „până când aceştia au fost demascaţi şi au dat declaraţii de recunoaştere”. “Dom’le, făcuseră manifestaţii, uneltiseră împotriva ordinii sociale”, avea să răspundă, cincizeci de ani mai târziu, Enoiu, în interviul acordat EVZ.

JUSTIŢIE

“România are o datorie morală faţă de victime”

“Pentru noi, responsabilitatea lui Enoiu este clară ca lumina zilei”, susţine istoricul Adrian Cioflâncă într-un interviu pentru EVZ.

EVZ: Aveţi date concrete privind stadiul cercetărilor derulate în dosarul de la Parchet?
Adrian Cioflâncă: Tehnic vorbind, de trei ani cercetarea este în faza premergătoare începerii urmăririi penale. După părerea mea, este cam mult. Mai multe sesizări penale trimise de Institut, inclusiv cea privindu-l pe Enoiu, au fost conexate în dosarul 82/P/2007, intitulat generic „Procesul comunismului”. Prin ultima adresă, trimisă procurorului Iuliu Molcuţ, cerem informaţii şi despre stadiul dosarului. Dorim să aflăm dacă a fost audiat Gheorghe Enoiu.

Cunoaşteţi încadrarea juridică a faptelor reclamate de IICCMER?Nu, pentru că, probabil, procurorii nu au luat încă o decizie în acest sens. Sesizarea penală reclamă încălcări ale legislaţiei în vigoare în momentul comiterii faptelor, precum şi fapte care pot fi încadrate în categoria crimelor împotriva umanităţii, considerate imprescriptibile. Sperăm ca justiţia din România să-şi creeze deprinderea de a lucra cu legislaţia internaţională, care, conform Constituţiei, are preeminenţă în faţa legislaţiei interne.

Noile informaţii consemnează doar caracterizări privind natura violenta a lui Enoiu şi un referat care conţine "spovedania" lui. Sunt ele, juridic, utile?
Sesizarea penală din 2007 este detaliată şi documentează speţe concrete în care Enoiu a comis abuzuri şi ilegalităţi. Oricum, responsabilitatea constituirii probatoriului îi revine procurorului, care poate merge pe pistele indicate de Institut, inclusiv prin noile documente trimise acum, pentru a aduna şi cântări probele conform procedurilor specifice actului de justiţie.

Credeţi că Enoiu poate fi judecat în baza probatoriului existent?
Pentru foştii deţinuţi politici, ca şi pentru istoricii care au acces la documente şi mărturii, responsabilitatea lui Enoiu este clară ca lumina zilei. Rămâne doar ca justiţia să-şi spună cuvântul.

Speraţi într-un proces Enoiu la Bucureşti, similar celui derulat acum în Germania în cazul lui John Demjanjuk, acuzat de crime comise în perioada Holocaustului?
Da, sper, pentru că România are această datorie morală faţă de victimele comunismului.


FOTO: Răzvan Vălcăneanțu
“Enoiu, în toată perioada cât a locuit la această adresă, a avut o comportare urâtă în cadrul familiei. În repetate rânduri îşi bătea soţia, cumnata şi soacra. În cursul anului 1952, soţia sa a venit acasă târziu seara, deoarece avusese o şedinţă. Enoiu a luat-o la bătaie până când a leşinat”
Raport de investigaţii din 1953
“Dur, repezit, având uneori ieşiri brutale”Notă a Direcţiei Cadre din MAI, 1963
„Deosebit de violent, bătea personal anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge”Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
„În ‘64, unul nu a ieşit din puşcărie fără să aibă rezoluţia mea pe fişa lui. Eu am fost la Dej, când eram subdirector. Ne-a întrebat: Ba, care-i situaţia lu’ ăştia?”. Şi i-am zis: „Domnule, foarte mulţi sunt bătrâni şi sunt un balast pentru stat. Trebuie foarte multe medicamente pentru ei. Şi-apoi, ne şi încărcăm cu o situaţie, că ăştia vor muri în puşcărie””
Gheorghe Enoiu, într-o declaraţie pentru EVZ din 2007

joi, 26 august 2010

UNIVERSITATEA DE VARĂ DE LA RÂMNICU SĂRAT - COMUNISMUL ÎNTRE MEMORIE ŞI ISTORIE


Între 22-28 August 2010 are loc la Râmnicu Sărat ediţia a IV-a a Universităţii de Vară organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Anul acesta tematica este "Comunismul între memorie şi istorie", iar numărul de studenţi participanţi este de 20.
Programul detaliat al Universităţii de Vară:

SÂMBĂTĂ, 21 august 2010

10.00 - 22.00 Sosirea participanţilor. Cazarea participanţilor la Complexul „Poieniţa”, Râmnicu Sărat

DUMINICĂ, 22 august 2010

8.30 Micul dejun
Clădirea fostului Penitenciar Râmnicu Sărat

10.00 - 11.00 Deschiderea oficială. Vor lua cuvântul Dr. Mihail Neamţu (Director ştiinţific, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc); Dr. Gabriel-Valentino Georgescu (Fundaţia „Corneliu Coposu”); oficialităţi centrale şi locale.
11.00 - 12.00 Vizita fostului penitenciar de la Râmnicu Sărat

Sala mică - Complex „Poieniţa”, Râmnicu Sărat
12.30 - 13.30 Prelegere - Adelina ŢÎNŢARIU (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) - Penitenciarul de la Râmnicu Sărat şi sistemul represiv comunist

13.30 - 15.00 Masa de prânz

15.00 - 17.00 Prelegere - Anca-Maria CERNEA (Fundaţia „Ioan Bărbuş”) - Amintiri de familie şi mărturii despre Ioan Bărbuş şi Victor Anca, deţinuţi la Râmnicu Sărat. Din experienţa studierii dosarelor CNSAS / Tulburări de memorie istorică privind crimele comunismului. Cauze. Riscuri. Soluţii posibile

17.00 - 17.30 Pauză de cafea

17.30 - 19.30 Prelegere - Dr. Dan SOLCAN (Colegiul Naţional „B.P. Haşdeu”, Buzău) - Despre valori, nonvalori şi represiune în comunismul românesc

19.30 - 20.00 Cina
20.30 Vizionare film - (opţional)

LUNI, 23 august 2010

8.00 - 9.00 Micul dejun
Sala mică - Complex „Poieniţa”, Râmnicu Sărat

9.00 - 11.00 Dezbatere - Comunismul între modernizare şi eşec comunitar

11.00 - 11.30 Pauză de cafea

11.30 - 13.30 Prelegere - Anca STERE (Bucureşti) - „Foaie verde iasomie, / Bine e-n gospodărie”: Cântecele colectivizării - instrumente ideologice şi documente de arhivă

13.30 - 15.00 Masa de prânz

15.00 - 17.00 Prelegere - Cercet. dr. Cristian VASILE (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” Bucureşti) - Statutul arhivelor comunismului românesc. Câteva consideraţii pe marginea experienţei Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste

17.00 - 17.30 Pauză de cafea
17.30 - 19.30 Prelegere - Dr. Bogdan IVAŞCU (Muzeul de Istorie Arad) - Statutul memoriei şi istoriei în regimul comunist. Falsificări şi recuperări post-decembriste

19.30 - 20.00 Cina
20.30 Vizionare film - (opţional)

MARŢI, 24 august 2010

8.00 - 9.00 Micul dejun
Sala mică - Complex „Poieniţa” , Râmnicu Sărat

9.00 - 11.00 Prelegere - Conf. dr. Igor CAŞU (Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii de Stat din Moldova, Chişinău) - Manifestaţiile antisovietice de după 1956 în RSSM între istorie şi memorie

11.00 - 11.30 Pauză de cafea

11.30 - 13.30 Prelegere - Prof. univ. dr. Jean-Claude POLET (emeritus, Universitatea Louvain-la-Neuve, Belgia) - History, Memory, and Eschatology

13.30 - 15.00 Masa de prânz

15.30 - 17.00 - Prelegere - Dr. Mihail NEAMŢU (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) - Cultură materială, penuria de resurse şi demnitatea umană. (Despre mai multe feluri de-a scrie istoria comunismului târziu)

17.00 - 17.30 Pauză de cafea
17.30 - 19.30 Prelegere - Lector dr. Caterina PREDA (Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti) - Arta de memorializare în România post-comunistă

19.30 - 20.00 Cina

20.30 Vizionare film - (opţional)

MIERCURI, 25 august 2010

8.00 - 9.00 Micul dejun
Sala mică - Complex „Poieniţa” , Râmnicu Sărat

9.00 - 11.00 Prelegere - Prof. univ. dr. Augustin IOAN (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti) - Dificultăţi metodologice în cercetarea mediului edificat în perioada 1948-1989

11.00 - 11.30 Pauză de cafea
11.30 - 13.30 Work-shop - Cercet. dr. Cosmin BUDEANCĂ (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) - Locul şi rolul istoriei orale în cercetarea trecutului recent

13.30 - 15.00 Masa de prânz
15.00 - 19.30 Interviuri în oraş - „Imaginea închisorii de la Râmnicu Sărat”
19.30 - 20.00 Cina
20.00 - 20.30 Discuţii pe marginea interviurilor realizate

JOI, 26 august 2010

8.00 - 9.00 Micul dejun
Sala mică - Complex „Poieniţa” , Râmnicu Sărat


9.00 - 11.00 Prelegere - Cercet. drd. Adrian CIOFLÂNCĂ (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) - Autobiografiile liderilor comunişti în dosarele de cadre şi memorialistică



11.00 - 11.30 Pauză de cafea

11.30 - 13.30 Prelegere - Cercet. dr. Mirel BĂNICĂ (Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română) - Transmiterea memoriei comunismului: nostalgia şi dificultăţile sale


13.30 - 15.00 Masa de prânz

15.00 - 17.00 Prelegere - Drd. Simina BĂDICĂ (Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti) - Expunerea comunismului în muzee după 1989


17.00 - 17.30 Pauză de cafea

17.30 - 19.30 Prelegere - Ulricht SCHACHT (Suedia) - „Să credem mai mult în Dumnezeu decât în oameni.” Rezistenţa creştină împotriva dictaturii comuniste germane între 1968 şi 1976. Relatarea unor experienţe



19.30 - 20.00 Cina


VINERI, 27 august 2010

8.00 - 9.00 Micul dejun
Sala mică - Complex „Poieniţa”, Râmnicu Sărat

9.00 - 11.00 Prelegere - Thomas DAHNERT (Biblioteca Memoriei în Onoarea Victimelor Comunismului/Stalinismului, Berlin, Germania) - Un raport despre o iniţiativă cetăţenească pentru consemnarea crimelor comunismului în Germania şi Europa

11.00 - 11.30 Pauză de cafea

11.30 - 13.30 Prelegere - Vera Lengsfeld (Germania) - Curaj civic în dictaturi

13.30 - 15.00 Masa de prânz

15.30 - 19.30 - Excursie de studiu în împrejurimile Râmnicului Sărat
19.30 - 20.00 Cina

SÂMBĂTĂ, 28 august 2010

8.00 - 9.00 Micul dejun
9.00 - Plecarea spre Bucureşti
10.30 - 13.00 Vizită la Fortul 13 Jilava (fostă închisoare comunistă)
14.00 - Vizită la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc
15.00 - Plecarea participanţilor

COMPLETARE LA SESIZAREA PENALĂ ÎN CAZUL GHEORGHE ENOIU


COMUNICAT DE PRESĂ AL INSTITUTULUI DE INVESTIGARE A CRIMELOR COMUNISMULUI ŞI MEMORIA EXILULUI ROMÂNESC


ŞTIRE TVR aici

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie noi informaţii probate documentar privind activitatea represivă a ofiţerului de Securitate Gheorghe Enoiu, pe numele căruia Institutul a formulat în 2007 o plângere penală.

Gheorghe Enoiu a activat ca anchetator şi ulterior director al Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii, principala instituţie responsabilă cu instrumentarea represiunii politice în cadrul regimului comunist. Din poziţia sa, Enoiu a fost implicat în unele dintre cele mai importante anchete din ’50 şi ’60, fiind responsabil, printre altele, pentru incriminarea membrilor unor grupări de rezistenţă anticomunistă sau a studenţilor care au participat la protestele din a doua parte a anilor ’50. În toată activitatea sa, Enoiu s-a remarcat prin metodele brutale de anchetă, bazate pe tortură fizică şi psihică, fiind exponenţial prin poziţie instituţională şi mod de acţiune pentru aparatul represiv al regimului comunist. Din acest motiv, IICCMER solicită cercetarea şi judecarea acestuia, ca un semn că statul de drept îşi face datoria faţă de cetăţenii săi şi îşi arată respectul faţă de victimele regimului totalitar comunist.

După depunerea plângerii penale în 2007, experţii Institutului au identificat în arhive noi documente care reflectă activitatea lui Gheorghe Enoiu. Cel mai important dintre acestea este dosarul profesional al ofiţerului de Securitate, având peste 300 de file, care a fost trimis acum în copie la Parchet. În dosar apare o mărturie a lui Enoiu, în care recunoaşte sub semnătură proprie, că „în decursul anilor am încălcat legalitatea, am săvârşit abuzuri aducând prejudicii unor cetăţeni nevinovaţi”. De asemenea, reprezentanţi ai statului comunist au constatat, în anii 1967 şi 1968, în urma cercetării de către o comisie a Partidului Comunist Român a abuzurilor din anii ’50, că ofiţerul de Securitate „a încălcat în mod grav legalitatea socialistă, folosind metode brutale de constrângere fizică şi morală care nu aveau nimic comun cu realitatea”.

În sesizarea penală a Institutului, sunt documentate numeroase cazuri în care Gheorghe Enoiu a fost implicat în acte ilegale şi abuzuri care au dus la decesul sau sinuciderea unui număr mare de persoane în timpul anchetelor, la arestarea, anchetarea, maltratarea, internarea administrativă şi condamnarea abuzivă a unor oameni nevinovaţi. Noile documente trimise Parchetului vin să probeze suplimentar aceste fapte.

IICCMER consideră că instrumentarea în justiţie a cazului Enoiu este posibilă întrucât acesta a încălcat, conform probelor adunate de Institut, legile României aflate în vigoare în timpul comiterii faptelor, precum şi legislaţia internaţională. Faptele lui Gheorghe Enoiu pot fi încadrate drept crime împotriva umanităţii, iar acestea sunt considerate imprescriptibile indiferent de momentul comiterii, conform Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (Rezoluţia Adunării Generale ONU, nr. 2391 din 26 noiembrie 1968), pe care România a ratificat-o în 1969.

În adresa către Parchet, IICCMER a solicitat să fie informat asupra stadiului cercetării în acest cay şi dacă au fost audiaţi Gheorghe Enoiu şi martorii menţionaţi în sesizarea din 2007.

23 august 2010 Conducerea IICCMER


Către

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia de urmărire penală şi criminalistică

Domnului procuror Iuliu Molcuţ

La 9 august 2007, IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania; în 2009 IICCR a fost comasat cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, rezultând o nouă instituţie, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – IICCMER) a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare o sesizare penală cu privire la faptele săvârşite de către Gheorghe Enoiu, fost ofiţer în Securitate şi director al Direcţiei de anchete penale a Securităţii între anii 1963 şi 1967. Faptele care i-au fost imputate fostului ofiţer din Securitate au constat, în principal, în cercetarea abuzivă, de către acesta şi ofiţerii din subordine, a unui număr foarte mare de persoane, arestate pentru opoziţia lor faţă de regimul comunist. În timpul anchetelor, Gheorghe Enoiu şi subordonaţii lui au folosit ca metode de „interogatoriu” tortura fizică şi psihică a celor arestaţi, precum şi izolarea şi înfometarea acestora sub acuzaţia de a fi comis acte ostile regimului comunist. Urmările acestor metode au fost vătămarea corporală gravă a arestaţilor, decesul sau sinuciderea unui număr mare de persoane în timpul anchetelor, precum şi condamnarea abuzivă a unor oameni nevinovaţi sau internarea administrativă a arestaţilor a căror vinovăţie nu a putut fi probată prin metode proprii de către organele de anchetă ale Securităţii.

Prin adresa nr. 841 din 6 martie 2008 a Ministerului Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare), IICCMER a fost informat de stadiul acestei sesizări, precum şi al celor din 4 decembrie 2006 (privind ofiţerii de Securitate care au recrutat minori ca informatori) şi 22 mai 2007 (referitoare la actele inumane şi de tortură comise de foştii angajaţi militari sau civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor din perioada 1948-1989). Potrivit acestei adrese, sesizările depuse de către Institut au făcut obiectul cercetărilor în dosarele 35/P/2006, 68/P/2006 şi 82/P/2007, iar la 9 octombrie 2007 toate aceste dosare au fost conexate într-un dosar intitulat generic „Procesul Comunismului” (dosar 82/P/2007). La acest dosar au mai fost adăugate şi o serie de denunţuri sau plângeri penale formulate de foşti deţinuţi politici ori de urmaşi ai victimelor comunismului. Prin aceste denunţuri sau plângeri au fost sesizate un număr de fapte prevăzute de legea penală comise începând cu anul 1945 de conducătorii de partid şi de stat comunişti din România, inclusiv prin folosirea forţelor de represiune din subordinea acestora.

Prin ordonanţa nr. 82/P/2007 din 31 iulie 2008, colonelul magistrat Levanovici Mircea, procurorul militar care avea în lucru dosarul 82/P/2007, a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei privind „Procesul Comunismului” în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică. Acest dosar a fost înregistrat la Secţia de urmărire penală şi criminalistică cu nr. 1304/P/2008.

Principalele argumente care au stat la baza adoptării acestei soluţii, aşa cum se menţionează în ordonanţa nr. 82/P/2007, au fost: „schimbările legislative survenite după înregistrarea dosarului (anume modificarea alin. 2 – 5 ale art. 35 din Codul de procedură penală, prin Legea nr. 356/2006, coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, referitor la care este de menţionat decizia nr. XXVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite) precum şi rezultatul investigaţiilor efectuate în privinţa subordonării din punct de vedere administrativ a penitenciarelor, coloniilor şi unităţilor de muncă din perioada 1949-1989 (a se vedea adresa nr. 1504/29.05.2008), se impune analizarea aspectelor vizând parchetul competent să continue şi să definitiveze cercetările în cauză. Astfel, sub aspectul competenţei după calitatea persoanei, se constată că în speţă sunt sesizate fapte prevăzute de legea penală săvârşite de civili (în principal conducători de partid şi de stat comunişti, dar şi alţi activişti de partid şi ai structurilor administrative locale, personal al Serviciului Secret de Informaţii, colaboratori ai Securităţii, ş.a.) foşti militari, actualmente civili prin efectul legii (este cazul foştilor generali, ofiţeri şi subofiţeri şi din sistemul penitenciar, care după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi respectiv a Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor au devenit funcţionari publici cu statut special) şi militari (generali, ofiţeri şi subofiţeri din Securitate). Dacă, în funcţie de calitatea făptuitorilor, competenţa ar reveni în principiu parchetelor militare pentru faptele săvârşite de generalii, ofiţerii, subofiţerii din Securitate şi ai trupelor de Securitate, pentru faptele comise de toate celelalte categorii de persoane competenţa ar aparţine parchetelor civile. Este însă de observat că faptele ce fac obiectul prezentului dosar, indiferent de calitatea făptuitorilor, sunt conexe în înţelesul preve. art. 34 C.p.p. neputându-se opera disjungerea. Pe de altă parte, prin efectul disp. art. 35 C.p.p. <> (alin. 2) iar <> (alin. 2). Mai este de remarcat că, în raport de calitatea unora dintre persoanele reclamate, generali, membri ai Guvernului, un senator, competenţa ar reveni Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Faţă de cele expuse, având în vedere şi prev. art. 45 C.p,p. se constată că în speţă, competenţa de cercetare şi soluţionare a cauzei revine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică”.

Ca urmare a acestei ordonanţe, dosarul a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică cu nr. 1304/P/2008, fiind repartizat procurorului Iuliu Molcuţ.

De la data depunerii sesizării penale, 9 august 2007, şi până în prezent, experţii Institutului au continuat investigaţiile în cazul Gheorghe Enoiu, reuşind să identifice şi să fotocopieze dosarului profesional al fostului colonel din Securitate. Acest dosar conţine documente întocmite de fostele structuri ale statului comunist, rapoarte şi autobiografii ale lui Gheorghe Enoiu, care probează actele de tortură şi tratamentele inumane menţionate în sesizarea din 9 august 2007 şi în lucrările memorialistice ale foştilor deţinuţi politici. În aceste documente, şi în special în Raportul către tovarăşul Preşedinte al Consiliului Securităţii Statului din 28 noiembrie 1967, Gheorghe Enoiu prezintă pe larg acţiunile şi anchetele la care a participat în perioada 1949-1967.

Gheorghe Enoiu s-a născut la 4 noiembrie 1927 în satul Măniceşti, comuna Băiculeşti, judeţul Argeş. După terminarea şcolii primare în localitatea natală, în 1942, se stabileşte în Bucureşti, intrând în acelaşi an ucenic la Tipografia CFR Filaret. În următorii ani, a absolvit Şcoala de ucenici şi arte grafice din Bucureşti (1942-1945) şi Liceul teoretic nr. 1 Sfântul Sava din Bucureşti, la forma de învăţământ seral. În cadrul Tipografiei CFR Filaret va lucra ca ucenic, iar din 1947 ca funcţionar la Birourile Tipografice (impiegat de birou la contabilitate). Din punct de vedere al activităţii politice, Gheorghe Enoiu a fost pentru o scurtă perioadă de timp membru al organizaţiei de tineret a Partidului Social Democrat, iar în decembrie 1945 s-a înscris în Partidul Comunist Român. Între anii 1945 şi 1949, acesta a participat din postura de membru al Sindicatului CFR, controlat de către reprezentanţii Partidului Comunist, la toate acţiunile antidemocratice întreprinse de PCR împotriva statului român, şi în special la manifestaţiile din 24 februarie 1945 şi 8 noiembrie 1945. Toate acestea acţiuni antidemocratice au avut drept consecinţe demisia guvernului Nicolae Rădescu şi instalarea guvernului procomunist condus de dr. Petru Groza, precum şi consolidarea Partidului Comunist, în paralel cu anihilarea oricărei forme de opoziţie democratică.

Participarea la toate aceste acţiuni antidemocratice nu a trecut neobservată. Gheorghe Enoiu a fost propus, la 25 martie 1949, de către organizaţia PMR – CFR pentru a urma cursurile Şcolii profesionale a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, în vederea încadrării lui în Securitate. După absolvirea acestei şcoli, Gheorghe Enoiu a fost încadrat în Direcţia de anchete penale a Securităţii ca funcţionar operativ (anchetator). Încă din primii ani de activitate, acesta s-a remarcat, după cum se menţionează în acest dosar, prin abilităţile sale de a cuprinde orice muncă de anchetă sau de birou şi de a rezolva „întotdeauna şi la timp lucrările” care îi erau încredinţate (Dosar 25, filele 22, 274, 280). În cadrul Direcţiei de anchete penale a Securităţii, Gheorghe Enoiu a avut funcţiile de anchetator (1 august 1949 – 1 februarie 1951), şef Birou „problema Culte” (organizaţii religioase) din Serviciul III (1 februarie 1951 – 1 mai 1953), locţiitor şef Serviciu (1 mai 1953 – 1 mai 1958), şef Serviciu II (1 mai 1958 – 1 octombrie 1960), locţiitor director Direcţia de anchete penale (1 octombrie 1960 – 1 octombrie 1963), director Direcţia de anchete penale (1 octombrie 1963 – 21 iunie 1967). În tot acest interval de timp, Gheorghe Enoiu a participat la majoritatea anchetelor, remarcându-se prin bestialitatea cu care îşi tortura victimele. Acesta a participat la ancheta lotului Vasile Luca, a studenţilor arestaţi în perioada noiembrie – decembrie 1956, a membrilor grupărilor de partizani din anii ’50, a credincioşilor diferitelor culte, precum şi a celor implicaţi în Jaful Băncii de Stat a RPR din iunie 1959, foşti membri ai PCR din ilegalitate.

Foştii deţinuţi îşi amintesc că, în timpul anchetelor, Gheorghe Enoiu obişnuia să se înfăşoare într-un cearceaf pentru a nu se murdări de sângele celor torturaţi. Metoda lui favorită de interogatoriu era lovirea deţinuţilor cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap, până când aceştia recunoşteau faptele ce le erau imputate. Paul Goma menţionează că în perioada noiembrie – decembrie 1956 studenţii arestaţi în urma revoluţiei maghiare din octombrie 1956 au fost torturaţi personal de către Gheorghe Enoiu, iar pe unul dintre colegii lui de facultate, Negrea Ştefan, „l-a bătut în cap, în cap, în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat la Gherla”, ca urmare a bătăilor suferite în timpul anchetelor.

Într-un Raport către Preşedintele Consiliului Securităţii Statului din 28 noiembrie 1967, Gheorghe Enoiu arată, sub proprie semnătură, unele dintre anchetele la care a participat, precum şi recompensele şi medaliile pe care le-a primit, în urma rezultatelor obţinute. Colonelul de Securitate recunoaşte în pasajul introductiv la acest raport că se numără printre cei care „în decursul anilor am încălcat legalitatea, am săvârşit abuzuri aducând prejudicii unor cetăţeni nevinovaţi” (Dosar 25, fila 25). Referitor la ancheta lotului Vasile Luca, Gheorghe Enoiu menţionează că, în luna august 1952, „în baza ordinului generalului mr. Mazuru, col. Butyka Francisc şi cu participarea lor şi a noastră a anchetatorilor mulţi dintre cei arestaţi au fost bătuţi crunt. Ni s-a spus că este dispoziţie dela conducere să se ia aceste măsuri fără să ni se indice de la cine. Ministru era tovarăşul Drăghici, adjunct tov. Pintilie”. Alte anchete la care a participat sunt indicate în acelaşi raport. La fila 71 a acestui dosar, Enoiu declară că a „participat efectiv alături de alţi tovarăşi la lichidarea şi anchetarea” grupărilor de partizani Korosverdi din Oradea, Purnichi din Piteşti, Lupşa Szorvas, Cornelia Gheorghe din Braşov şi Galaţi, Teodor Şuşman, Capotă şi Cutean din Cluj, Arsenescu din Piteşti, Motrescu şi Vatamaniuc din Suceava „şi multe altele” (Dosar 25, fila 71). Tot în acest raport, fostul ofiţer din Securitate recunoaşte că a participat la anchetarea, „de foarte multe ori” în grupe conduse de către el, a mai „mulţi conducători de culte şi secte şi mulţi membri ai unor organizaţii subversive din Bucureşti şi de pe teritoriul ţării” (Dosar 25, fila 72). Gheorghe Enoiu menţionează în acelaşi raport către preşedintele Consiliului Securităţii Statului că „nu voi arăta toate acţiunile la care am participat fiindcă intenţionez să vi le prezint într-un memoriu separat, dar vă asigur Tovarăşe Preşedinte că am muncit zi şi noapte, că în orice moment am fost animat de sentimente de a munci mai bine, de a lovi, cu toată hotărârea în duşmanii adevăraţi, de a respecta legalitatea” (Dosar 25, fila 72).
Participarea la toate aceste acţiuni de reprimare fizică a opozanţilor, reali sau imaginari, ai regimului comunist este prezentată de către fostul ofiţer de Securitate drept o „fericire” personală, considerându-se în acelaşi timp apt de a lupta contra duşmanului: „Am avut fericirea ca în majoritatea celor optsprezece ani şi ceva, să lucrez în problema legionară, bande, culte şi secte şi contraspionaj şi acţiunile la care am participat ca lucrător sau le-am coordonat ca şef îmi dau acea mândrie a unei datorii de luptă împlinite [...] mă consider destul de tânăr şi consider că mai pot lupta – şi m-am considerat pe linia I-a de luptă contra duşmanului” (Dosar 25, fila 71).

Pentru aceste acţiuni în slujba regimului comunist, fostul ofiţer a fost recompensat, în repetate rânduri, cu sume echivalente salariului său şi medaliat cu ordine şi medalii pentru „rezultatele excepţionale obţinute în apărarea orânduirii sociale şi de stat” cum ar fi identificarea şi arestarea unor „organizaţii subversive care au desfăşurat pe teritoriul Republicii Populare Romîne acţiuni criminale de spionaj, teroare, uneltiri contra ordinei sociale şi de stat” (Decret nr. 155/1959, fila 13). Într-una din Expunerile de motive din Decretul nr. 155 se precizează că „de asemeni au fost identificate şi făcute inofensive unele elemente duşmănoase care se ocupau cu răspîndirea de manifeste şi scrisori anonime, în care se defăimau realizările obţinute pînă în prezent”. Iar „în urma anchetei făcute, parte din cei arestaţi fiind trimişi în justiţie au fost condamnaţi la închisoare pe diferite termene”. Această Expunere de motive se încheie cu următoarea propunere a lui Alexandru Drăghici: „pentru priceperea şi devotamentul de care au dat dovadă în această acţiune, propun ca ofiţerilor care au participat la aceste misiuni şi care s-au evidenţiat în mod deosebit să li se confere ordine şi medalii ale Republicii Populare Romîne” (Decret 155/1959, fila 15). În urma acestei propuneri, Gheorghe Enoiu, ca şi alţi ofiţeri din conducerea Direcţiei de anchete penale, a fost decorat cu Ordinul „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat”, clasa a III-a.

Folosirea de către Gheorghe Enoiu a unor mijloace de anchetă ilegale (de constrângere fizică şi morală) a fost indicată şi în rapoartele interne ale Securităţii şi ale Partidului Comunist Român. Aceste rapoarte au fost redactate în anii 1967 şi 1968, în urma cercetării de către o comisie a PCR a abuzurilor din anii cincizeci şi, în special, a cazurilor ale căror victime au fost membri ai Partidului Comunist Român, loturile Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu.

În Hotărârea organizaţiei de bază a PCR nr. 15 din Consiliul Securităţii Statului din 14 noiembrie 1967, activitatea Direcţiei de anchete penale şi a fostului ei şef sunt prezentate astfel: „Deosebit de negative trebuesc apreciate şi cazurile în care în munca de anchete penale s-au folosit şi mijloace nepermise ca: presiuni fizice şi morale. De această situaţie o răspundere principală revine TOV Enoiu Gheorghe care nu numai că a tolerat dar el însuşi a folosit asemenea metode de intimidare, contrar oricăror norme de muncă” (Dosar 25, fila 74). Anchetarea prin mijloace violente (de constrângere fizică şi morală) a celor arestaţi de către Gheorghe Enoiu este precizată şi într-un Referat al Ministerului de Interne din 14 februarie 1974: „Din analiza făcută s-a constatat că în perioada 1952-1953, cu prilejul anchetării unor persoane, [Gheorghe Enoiu] a încălcat în mod grav legalitatea socialistă, folosind metode brutale de constrîngere fizică şi morală care nu aveau nimic comun cu realitatea” (Dosar 25, fila 117). Caracterul violent al acestuia era cunoscut superiorilor săi încă de la începutul anilor cincizeci. Într-o referinţă a şefului Serviciului I, în cadrul căruia lucra Gheorghe Enoiu, se menţionează pe lângă aspectele pozitive (anchetarea unor arestaţi cu o pregătire culturală şi politică mai ridicată) şi unele dintre cele negative: „Totuşi este o fire impulsivă, nu poate să-şi stăpânească nervii în faţa arestatului şi are eşiri [ieşiri] nervoase” (Dosar 25, fila 271).

Considerăm important să precizăm că Gheorghe Enoiu, aşa cum reiese din această scurtă prezentare şi din documentele existente în dosarul pe care vi-l trimitem, a avut un rol esenţial în reprimarea fizică a celor consideraţi „duşmani ai poporului” de către regimul comunist, atât în mod direct cât şi indirect. Ca şef problemă, şef Birou, adjunct şef Serviciu, şef Serviciu, locţiitor al Direcţiei de anchete penale şi director al aceleiaşi direcţii, Gheorghe Enoiu a avut drept atribuţii repartizarea persoanelor ce urmau să fie anchetate, aprobarea planurilor de anchetă prezentate de către anchetatori şi chiar participarea la aceste anchete. Printre atribuţiile lui de şef al Direcţiei de anchete s-a numărat şi aprobarea referatelor de internare în colonii de muncă sau a celor de fixare a locurilor de muncă obligatorii pentru persoanele anchetate şi a căror vinovăţie nu a putut să fie probată, chiar în urma metodelor violente de anchetă folosite.

IICCMER consideră că instrumentarea în justiţie a cazului Enoiu este posibilă întrucât acesta a încălcat, conform probelor adunate de Institut, legile României aflate în vigoare în timpul comiterii faptelor, precum şi legislaţia internaţională. Faptele lui Gheorghe Enoiu pot fi încadrate drept crime împotriva umanităţii, iar acestea sunt considerate imprescriptibile, indiferent de momentul comiterii, conform Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (Rezoluţia Adunării Generale ONU, nr. 2391 din 26 noiembrie 1968), pe care România a ratificat-o în 1969.

Vă transmitem dosarul profesional al lui Gheorghe Enoiu şi Decretul nr. 155/1959, identificate de către experţii IICCMER, în completarea materialului probator din dosarul 1304/P/2008.

În încheiere, vă rugăm să ne precizaţi stadiul în care se află acest dosar şi dacă au fost audiaţi Gheorghe Enoiu şi martorii menţionaţi în sesizarea din 9 august 2007. Totodată, vă solicităm să ne transmiteţi o copie după audierea lui Gheorghe Enoiu şi a altor ofiţeri din Securitate.

Cu deosebită consideraţie,

Preşedinte executiv
Ioan STANOMIR

Expert Departamentul Societate, economie şi instituţii
Dumitru LĂCĂTUŞU

joi, 19 august 2010

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI LUSTRAŢIA (IV)


Data publicării în Ziarul de Iaşi: 19 august 2010

Tehnic vorbind, nu existau motive juridice pentru declararea întregii Legi a lustraţiei ca fiind neconstituţională. Motivaţia Curţii conţine elemente ignare, sofisme şi suprainterpretări care nu îi fac cinste
Am văzut că principiul non-retroactivităţii, la origine un instrument de prevenire a tiraniei, a ajuns să fie unul din principalele argumente ale susţinătorilor unei tiranii pentru a se sustrage legii. Un alt argument este cel care acuză instituirea unei „sancţiuni colective” prin legea lustraţiei. În primul rînd, trebuie precizat că nu vorbim despre o sancţiune penală, ci de limitarea unui drept în cazul anumitor persoane. Legea lustraţiei blochează temporar accesul la anumite poziţii publice pentru persoanele care au deţinut funcţii în aparatul de putere comunist. De aceea lustraţia se mai numeşte „descalificare administrativă”. În al doilea rînd, legea lustraţiei propune o procedură, asemănătoare cu aceea din legea privind colaboratorii Securităţii, în care angajarea răspunderii este individuală prin semnarea unei declaraţii de proprie răspundere şi în care căile de apărare sînt menţionate.
Chestiunea cea mai delicată este cea care priveşte instituirea automată a incompatibilităţii şi încetarea de drept a mandatului în cazul celor pentru care justiţia constată apartenenţa la structurile de putere şi represive ale regimului comunist, fără documentarea unor acţiuni individuale. Curtea Constituţională vorbeşte despre o sancţiune pe „criterii politice” (abuz semantic pe care l-am discutat într-un articol anterior). Participarea conştientă şi activă la construirea unui regim dictatorial este un fapt blamabil în sine şi nu poate fi echivalată cu exerciţiul banal al unui drept „politic” într-o democraţie şi nu constituie nicidecum un „accident biografic”. Lustraţia nu sancţionează, cum afirmă Curtea, pentru „opinii personale şi convingeri proprii sau pentru simplul motiv de asociere cu orice organizaţie care, la data asocierii sau a activităţii desfăşurate, era legală şi nu a comis încălcări grave ale drepturilor omului”. Probabil, membrii CC nu au nici măcar lecturile minimale în domeniu. Statul comunist a fost un stat ilegitim şi criminal – după cum a stabilit şi Raportul Final al Comisiei Tismăneanu – care a omorît oameni nevinovaţi, a mutilat destine şi valori. Pînă la urmă nu este abuziv să fie restrîns un drept, şi încă temporar (încă o dată, nu vorbim despre o sancţiune penală), în cazul celor s-au pus în slujba unui astfel de regim. Legea trebuie să fie predictibilă, dar şi susţinătorii unei dictaturi trebuie să ştie că nu vor avea garantată impunitatea tocmai sub paravanul legii.
Lustraţia seamănă întrucîtva cu o măsură privind politica de personal, iar un stat care a ieşit dintr-o dictatură poate decide, prin instituţiile sale democratice, să nu fie condus, controlat, influenţat tot de susţinătorii dictaturii.
Curtea Constituţională, urmînd argumentele din sesizarea PSD-PC, consideră că legea lustraţiei produce discriminare şi instituie condiţii extra-constituţionale pentru accederea la o funcţie publică. Dar ce spune Constituţia în această privinţă? Spune, la articolul 16, că „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii...” (s.m.). Or legea lustraţiei ar fi fost una din reglementările legale privind dreptul de a fi ales. Este o reglementare nouă în această privinţă, dar nu se înţelege de ce ar fi şi neconstituţională. Curtea sugerează că este neconstituţională tocmai pentru că este o condiţie nouă, ceea ce este absurd.
Pentru a proba atingerile aduse dreptului de a fi ales, motivaţia Curţii Constituţionale invocă un lung pomelnic de documente internaţionale, începînd chiar cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, dar, încă o dată, nu este clar cu ce ar intra în contradicţie acestea cu legea lustraţiei. Curtea admite că fiecare stat îşi stabileşte, în cadrul unor norme generale bazate pe egalitate şi non-discriminare, condiţii specifice pentru accederea la funcţii publice, dar nu acceptă lustraţia printre acestea. Totuşi, trebuie spus că dreptul de a fi ales nu este un drept fundamental, necondiţionat. Lucru statuat şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din care Curtea Constituţională citează selectiv, doar pentru a-şi susţine decizia, nu pentru a pune lucrurile în balanţă. CEDO afirmă că statele au o largă marjă de manevră în reglementarea dreptului de a fi ales, în cadrul sistemului electoral propriu, determinată de moştenirea istorică şi situaţia specifică în care se află. Lustraţia este admisă de CEDO ca o posibilă limitare a acestui drept în cazul statelor ieşite dintr-o dictatură.
Constituţia României permite limitarea exerciţiului unor drepturi, printre altele, pentru apărarea „moralei publice”, scop invocat şi de iniţiatorii legii lustraţiei. Aici este cheia: este profund imoral ca promotorii unui regim criminal să determine mersul lucrurilor şi după ce acel regim a fost răsturnat. Scopul lustraţiei nu este, cum afirmă CC, pedeapsa sau răzbunarea (în ciuda lamento-ului penibil al foştilor lideri comunişti, în România nu a existat nici un caz pregnant de răzbunare împotriva lor). Am putea spune că scopul principal nu este nici măcar acela de a-i scoate din joc pe cei care ameninţă democraţia, deşi şi aceasta este o miză, desigur. Rostul justiţiei de tranziţie în general şi al lustraţiei în particular se defineşte în primul rînd faţă de victimele dictaturii: demnitatea acestora trebuie protejată prin oferirea unor reparaţii materiale şi simbolice, prin demonstrarea voinţei statului succesor de a sancţiona penal sau măcar administrativ ilegalităţile şi abuzurile dictaturii şi, nu în ultimul rînd, prin poziţionarea etică faţă de adevărul istoric. Or decizia CC poate fi redusă la următoare formulă cinică: răul s-a produs, nu mai avem ce face. Aşa ceva este inacceptabil pentru că subminează credinţa în ideea statului de drept, pe care justiţia de tranziţie este chemată să o sprijine.
La final trebuie spus că Legea lustraţiei în forma votată de Parlament nu este perfectă, are cîteva defecte punctuale care trebuie corectate (categoriile cărora li se aplică legea trebuie precizate mai clar, sancţiunea administrativă poate fi aplicată diferenţiat în funcţie de importanţa poziţiei în aparatul comunist, pentru a se respecta principiul proporţionalităţii, angajarea răspunderii individuale şi procedura din justiţie trebuie regîndite etc). În ce mă priveşte, am încercat să corectez cîte ceva alături de colegii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc prin sugestiile trimise la Parlament. Totuşi, nu cred, aşa cum am argumentat în acest lung articol, că existau motive temeinice pentru declararea întregii legi ca fiind neconstituţională. Decizia Curţii Constituţionale ignoră situaţia specifică a României de stat ieşit dintr-o dictatură criminală, argumentează utilizînd o vulgată juridică inspirată masiv de arsenalul defensiv al stîngii post-comuniste, care erodează ideea de stat de drept, şi nu arată nici un fel de înţelegere faţă de sensibilitatea şi nevoia de dreptate a victimelor comunismului. Tehnic vorbind, se poate observa uşor că CC a căutat în actele internaţionale, în deciziile CEDO şi în Constituţia României, prin lectură selectivă şi suprainterpretare, doar acele elemente care îi sprijineau decizia de respingere a lustraţiei, fără a căuta să producă dreptate.
Legea lustraţiei trebuie refăcută şi reintrodusă în Parlament. Ar fi de dorit ca, de această dată, să-şi spună cuvîntul, prin consultare de istoricii şi cu societatea civilă, juriştii din noua generaţie, care, sperăm, sînt familiarizaţi cu bogata literatură de specialitate privind justiţia de tranziţie şi care au mai multă înţelegere faţă de nevoile speciale ale acestei ţări ce se zbate încă să scape de moştenirea unei teribile dictaturi.

Adrian CIOFLÂNCĂ

miercuri, 18 august 2010

COMODIFICAREA COMUNISMULUI


Aşa cum se ştie, undeva lângă Budapesta există un parc unde, imediat după răsturnarea comunismului, au fost duse multe dintre statuile comuniste care împânzeau Budapesta. Printre acestea, se găsesc statuile “clasicilor” comunismului sau ale unor lideri comunişti maghiari, “dovezi” statuare ale prieteniei sovietico-maghiare şi ale “eliberării”, ipostazieri ale “eroismului” şi “muncii entuziaste” în construirea socialismului etc.


Deşi am locuit un timp în capitala maghiară, abia acum am ajuns să văd locul, care este amenajat ca un spaţiu de tip muzeal şi educativ. Sincer, nu am fost foarte interesat pentru că am o anumită rezistenţă faţă de comodificarea necritică a comunismului şi faţă de comercializarea “cool” a simbolurilor regimului totalitar.



Lucrurile sunt amestecate în Memento Park. Pe lângă statui nu prea există, aşa cum ar reclama standardele muzeale, texte care să decripteze critic ceea ce vede vizitatorul. Aşa că fiecare înţelege ce doreşte, în funcţie de bagajul de cunoştinţe pe care îl are. Probabil, pentru cei mai mulţi parcul este o rezervaţie de ciudăţenii, iar pentru admnistratorii parcului o bună sursă de bani. Totuşi, astfel nu se înţelege că lumea comunismului, a stalinismului mai exact, a fost, după cum spune Stephen Kotkin, o “civilizaţie” aparte, cu propriile semnificaţii de care unii au fost fascinaţi şi cărora alţii le-au căzut victime.


Totuşi, locul îşi îndeplineşte întrucâtva menirea pentru că în Memento Park sunt organizate manifestări ştiinţifice, expoziţii temporare, proiecţii de film şi alte evenimente educative.

luni, 16 august 2010

Moaştele comunismului, la judecata publică

Bogdan Iacob si Vladimir Tismăneanu

Evenimentul Zilei, Luni, 26 Iulie 2010.
Autor: Vlad Stoicescu


Casa Terorii din Budapesta sau Muzeul DDR din Berlin ar putea avea curând un corespondent la Bucureşti. Echipa asamblată de Vladimir Tismăneanu la IICCMER a pus pe lista priorităţilor instituţiei proiectul apariţiei unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste, văzut ca “un pas esenţial în procesul de asumare prin cunoaştere a trecutului totalitar”. Vladimir Tismaneanu, Ioan Stanomir si Bogdan Iacob vor sa impuna proiectul unui muzeu national al dictaturii.Sursa: Mediafax

Echipa condusă de Vladimir Tismăneanu, din postura preşedintelui Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), pregăteşte un proiect de proporţii destinat protejării şi promovării memoriei perioadei totalitare.

Ideea unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste ar putea lua forme precise în următorii trei ani la Bucureşti, dacă planul pus la punct de IICCMER găseşte susţinere instituţională. Cel puţin formal, preşedintele Traian Băsescu susţine ideea, din moment ce Administraţia Prezidenţială a efectuat deja un studiu de fezabilitate în vederea evaluării proiectului.

Istoricul Bogdan Cristian Iacob, secretarul Consiliului Ştiinţific al IICCMER, vorbeşte în premieră pentru EVZ despre procesul apariţiei unui muzeu naţional menit să pună în vitrină vestigiile „civilizaţiei comuniste”.
EVZ: Cum s-a conturat proiectul unui muzeu dedicat regimului comunist din România?
Bogdan Iacob: Proiectul Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste din România este una dintre recomandările Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Proiectul a fost asumat de către Preşedintele Traian Băsescu în discursul de condamnare a regimului comunist care a devenit act oficial al statului român. În primăvara anului 2009, cu ocazia unei şedinţe a Comisei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPCADCR), s-a ridicat problema realizării acestui proiect.

Sub egida Comisiei, Administraţia Prezidenţiala a iniţiat un studiu de fezabilitate în vederea evaluării posibilităţilor de realizare a unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste. Persoanele angajate să efectueze acest studiu au identificat instituţiile cu care se poate colabora pentru construirea unui patrimoniu, posibilele locaţii ale muzeului şi variante de concept curatorial raportat la experienţele din alte ţări comuniste şi la specificităţile istoriei comunismului românesc.

Echipa de specialişti a lucrat la acest studiu de fezabilitate până în decembrie 2009. Odată cu restructurarea IICCMER în februarie 2010, proiectul muzeal a fost integrat în planul de activitate al institutului. Raportul iniţial realizat de echipa de specialişti care a lucrat sub egida CPCADCR a fost modificat pentru a fi baza proiectului. În această nouă formă, el a fost prezentat Consiliului Ştiinţific al IICCMER în iunie 2010.

Cred că este pentru prima oară când IICCMER îşi asumă public un astfel de demers. S-au făcut deja paşi, la nivel instituţional, pentru realizarea proiectului?

Proiectul e o prioritate pentru conducerea instituţiei. De aceea, am făcut demersuri în vederea obţinerii unei locaţii specifice. Pe de altă parte, preşedintele Consiliului Ştiinţific, Vladimir Tismăneanu, şi preşedintele executiv, Ioan Stanomir, au avut întâlniri oficiale cu reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi Patrimoniului. Ministrul Kelemen Hunor sprijină acest proiect cu entuziasm, lucru important pentru că Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România va fi sub tutela Ministerului Culturii în procesul de creare a colecţiei şi obţinere a tuturor avizelor corespunzătoare.

IICCMER îşi va menţine statutul de instituţie parteneră şi va oferi expertiză ştiinţifică. Odată cu rezolvarea problemei locaţiei, se va demara lucrul la o hotărâre guvernamentală care să clarifice statutul şi profilul noii instituţii. Suntem în legătura permanentă cu ministrul Kelemen Hunor.

Putem încropi o listă a instituţiilor cu care lucraţi în cadrul proiectului?

Începând cu primăvara anului trecut, în procesul de realizare a studiului de fezabilitate au fost contactate şi s-a lucrat cu Arhivele Naţionale ale României, Televiziunea şi Radiodifuziunea, Arhivele Naţionale de Film, Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul National de Artă al României, Muzeul Ţăranului Român sau Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Această listă este în mod evident deschisă.

Dorim sa stabilim cât mai multe astfel de colaborări. Instituţiile în cauză au fost consultate în ceea ce priveşte fondul de artefacte. Proiectul le-a fost prezentat doar în formă preliminară, acesta nefiind finalizat. Atât timp cât nu este clară locaţia şi bugetul, factori co-dependenţi, conceptul Muzeului este un proiect încă în lucru.

Când vă aşteptaţi să aveţi clarificate aceste două aspecte, finanţare şi locaţie?

În primă fază, IICCMER va sprijini financiar proiectul prin realizarea unor campanii de promovare a viitorului Muzeu Naţional. Instituţia noastră poate acoperi, în această etapă incipientă, cheltuielile necesare remunerării membrilor echipei care a demarat proiectul anul trecut. Ulterior, muzeul şi IICCMER vor colabora pentru obţinerea unor finanţări externe şi vor face lobby pentru a obţine fonduri private, eventual prin înfiinţarea unei Fundaţii a Prietenilor Muzeului.

Am identificat multiple surse pentru a realiza o instituţie sănătoasă din punct de vedere financiar. În plus, în condiţiile actuale de criză este important, pe lângă partea de finanţare publică, să valorificăm la maximum banii europeni, de pildă pentru lucrările capitale de amenajare ale muzeului odată obţinută locaţia.

Avem în vedere programe şi parteneriate internaţionale pentru restaurare şi dotare cu tehnologia necesară. Echipa care a realizat anul trecut studiul de fezabilitate a propus patru posibile locaţii. În prezent suntem în faza de negocieri cu autorităţi ale statului în vederea obţinerii spaţiului pe care îl considerăm cel mai potrivit pentru acest proiect.

Aveţi în acest moment o idee clară despre rolul acestui muzeu?

Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România va fi o instituţie fundamentală atât în procesul de comemorare a victimelor regimului comunist, cât şi un mijloc educaţional esenţial. Vrem să construim o instituţie vie, interactivă.

Muzeul se va adresa tuturor categoriilor de public pentru a-l face conştient de istoria proprie, important fiind mai ales ca noile generaţii, cei care nu au avut experienţa directă a vieţii în comunism, să li se ofere posibilitatea de a înţelege mai bine această perioadă atât de complexă din istoria recentă a ţării noastre.

În România, avem Memorialul Sighet, instituţie exemplară pentru comemorarea victimelor comunismului şi a rezistenţei împotriva regimului. Dorim să colaborăm cu Memorialul, cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan, pentru a găsi cea mai bună reprezentare a sistemului concentraţionar.

Ne propunem însă ca muzeul să acopere întreaga perioadă de existenţă a regimului comunist şi toate aspectele ce ţin de funcţionarea şi perpetuarea acestuia din 1947 până în 1989. Aşadar, în concepţia noastră, proiectul are ca scop reprezentarea „civilizaţiei comuniste” în România. Dictatura a fost un univers de instituţii, politici, grupuri, discursuri şi practici sociale populate şi create de oameni cu diferite responsabilităţi şi roluri. Muzeul Naţional trebuie să reprezinte toate aceste elemente componente ale lumii care a fost comunismul în România.

ETICA NEUITĂRII

“Confirmarea discursului dominant asupra istoriei e un pericol”

De ce susţineţi apariţia unui astfel de spaţiu al memoriei?

Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România este în primul rând un pas esenţial în procesul de asumare prin cunoaştere a trecutului comunist. Mai mult, implicarea în realizarea acestui proiect reprezintă îndeplinirea mandatului nostru, în condiţiile în care IICCMER are ca scop, prin lege, “sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze memoria perioadei comuniste”.

Conducerea IICCMER este convinsă de necesitatea fundamentării unei culturi democratice pe baza a ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării. Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste este o instituţie capitală a pedagogiei libertăţii.

Care este conceptul muzeografic din spatele proiectului? Aveţi deja sedimentată o idee curatorială?

Muzeul va trebui să redea principiul esenţial al unei dictaturi comuniste şi anume ideea statului transformist ale cărui politici sunt axate pe realizarea unei societăţi epurate de elementele considerate drept „străine” viziunii asupra lumii configurată în marxism-leninism. Cu alte cuvinte, se va porni de la expunerea proiectului Omului Nou în comunism.

Acest lucru presupune atât reprezentarea diferitelor politici ale regimului, a societăţii, a represiunii şi cooptării, a ascensiunii socio-economice, cât şi prezentarea nişelor de autonomie şi, uneori, chiar libertate în cadrul partidului-stat.

Dorim să propunem o viziune holistică asupra regimului comunist în România, care să permită multiple nivele de identificare pentru viitorul public al Muzeului Naţional. Încercăm să găsim un echilibru între memoria şi istoria comunismului în România, între viaţa şi moartea în comunism, între opoziţie şi colaborare, între supravieţuire şi prosperitate în perioada dictaturii PCR.

Proiectul actual este formulat sub titulatura Laborator, un program pe trei ani prin care se urmăreşte realizarea a patru lucruri fundamentale: pregătirea patrimoniului muzeal, realizarea unei reţele instituţionale care sa permită colectarea artefactelor, stabilirea unei relaţii strânse cu artişti contemporani care lucreză pe subiecte legate de perioada comunistă şi, nu în ultimul rând, realizarea unor expoziţii temporare care să pregătească publicul din România pentru o concepţie curatorială unitară, şi, de ce nu, care să creeze o masă critică de susţinători şi posibili finanţatori.

Aveţi ca model un alt proiect similar derulat în ţări din fostul bloc sovietic?

Nu avem un model anume pe care dorim să îl emulăm. În pofida trăsăturilor comune ale regimurilor comuniste, ele deţin şi caracteristici specifice importante care sunt esenţiale în procesul de reprezentare muzeală. Proiectul este bazat şi pe o evaluare a experienţei muzeale din alte ţări foste comuniste.

Există exemplul faimos al Casei Terorii din Budapesta, un imens succes de public care însă a fost receptat în mediile de specialitate cu importante rezerve. Un alt exemplu este Muzeul DDR din Berlin, un muzeu al vieţii cotidiene în comunism. Aici însă trebuie să fim atenţi să nu lăsăm nostalgia faţă de trecut să obtureze faptul că partidul-stat a fost o dictatură.

Vom încerca să găsim un echilibru între problemele puse de cercetători şi încadrarea lor într-un discurs muzeografic care să fie interesant pentru public, să stârnească curiozitatea, să conţină elemente de identificare şi elemente provocatoare, să angajeze publicul într-un dialog. Acest lucru ţine foarte mult de pregătirea în prealabil a unui fond de artefacte care să acopere toate aspectele istoriei comunismului în România.

Pe baza acestuia se va crea o colecţie permanentă care să includă documente de arhivă, material audio-video, tablouri, sculpturi, postere, instalaţii sau orice alte elemente relevante pentru vizualizarea trecutului. Pentru a fi complet, discursul muzeografic trebuie să ia în considerare, în mod egal, obiectul, adică urma trecutului, studiul istoric, adică reprezentarea post factum a trecutului şi memoria, constituită din imaginea istoriei mediate de cei care au trăit în comunism.

"Un pericol care este inerent oricărei experienţe curatoriale este acela de a folosi resursele materiale ale trecutului pentru a confirma discursul dominant asupra istoriei. În proiectul nostru, Muzeul Naţional nu este doar o reconstruire a trecutului, ci şi o reexplorare creativă a sa",
Bogdan Iacob, secretar al Consiliului Științific al IICCMER

duminică, 8 august 2010

Tony Judt, author of 'Postwar,' dies at 62


Washington Post
By HILLEL ITALIE
The Associated Press
Saturday, August 7, 2010; 2:22 PM

NEW YORK -- Tony Judt, a highly praised and controversial historian who wrote with sharp persistence about the changing world at large and the tragic world within - the fatal disease that paralyzed him - died Friday at his home in New York City.

Judt, a native of London who in recent years was a professor of European studies at New York University, was 62. His death, caused by complications of amyotrophic lateral sclerosis, known as Lou Gehrig's Disease, was confirmed by a university spokesman.

A Pulitzer Prize finalist in 2006 for his nearly 900-page history of modern Europe, "Postwar," Judt was diagnosed two years later with ALS, which attacks nerve cells in the brain and the spinal cord and destroys the ability to move and speak.

Although confined like "a modern-day mummy," his thinking was unimpaired, as Judt demonstrated in 2010 through a series of personal essays for The New York Review of Books.

"In contrast to almost every other serious or deadly disease, one is thus left free to contemplate at leisure and in minimal discomfort the catastrophic progress of one's own deterioration," Judt wrote in an essay titled "Night."

"(But) there is no saving grace in being confined to an iron suit, cold and unforgiving. The pleasures of mental agility are much overstated, inevitably - as it now appears to me - by those not exclusively dependent upon them."

Judt's illness and his determination to tell the tale brought sympathy and admiration for a historian not known for sparing feelings. He took on communists, free marketers, supporters of the Iraq war and, most contentiously, Israel. In an admiring review of "Postwar," The New Yorker's Louis Menand noted that the book's strength was inseparable "from the personality of its author, who does not count self-effacement a literary virtue."

"He teaches in the United States, but he has retained a distinctly British temperament - not the bluff-and-hearty, Dr. Watson type but its superior cousin, the suffer-no-fools, Holmes type," Menand wrote.
In 2009, Judt received an honorary George Orwell Prize for "intelligence, insight and conspicuous courage." This year, he completed "Ill Fares the Land," a passionate call for a return to liberal governance and for a close look at the "ways in which our grandparents' generation handled comparable challenges and threats."

A Jew descended from Lithuanian rabbis, Judt was sent by his parents to a summer camp in Israel when he was a teenager and became so devoted to the Jewish homeland that he spoke at a Zionist conference in Paris and served as a translator and driver for the Israel Defense Forces during and after the 1967 Six-Day War.
But he soured on his adopted country, later concluding "that most Israelis were not transplanted latter-day agrarian socialists but young, prejudiced urban Jews who differed from their European or American counterparts chiefly in their macho, swaggering self-confidence, and access to armed weapons," he wrote in 2010.

In a 1983 article for The New York Review of Books, Judt labeled Israel a "belligerently intolerant, faith-driven ethno state." While most liberals supported a two-state solution, separate lands for the Jews and the Palestinians, Judt called for the two sides to be joined under a single government.

He so angered supporters of Israel that he was removed from the editorial board of The New Republic even as his wife, Jennifer Homans, continued to serve as the magazine's dance critic. In 2006, Judt was scheduled to speak at the Polish Consulate of New York, but the event was canceled after the consulate received phone calls from the Anti-Defamation League and the American Jewish Committee.

"Apparently, the line you take on Israel trumps everything else in life," Judt told the Financial Times in 2007.
Judt, a graduate of the University of Cambridge, was raised by Marxist parents and wrote often about the downfall of Marxism and communism. His books included "Past Imperfect," "Marxism and the French Left" and other works critical of French intellectuals whom Judt believed naive ("authors of apologias and their accompanying theorems") about Stalin and the Soviet Union.

He was best known for "Postwar," a broad and thorough review of Europe from the end of World War II to the early 21st century, a narrative that covered political, military, economic, social and cultural history. Calling his book an "opinionated text," Judt chronicled the formation and sudden collapse of the Eastern bloc and how the Marshall Plan helped lift the West from ashes and despair to unimagined prosperity.

Judt drew upon hundreds of previous books (The "Suggestions for Further Reading" section ran more than 40 pages) and upon personal observations, incorporating everything from the reunification of Germany to the proliferation of transistor radios. The tone was skeptical, impassioned, inquisitive and, at times, irreverent. Writing of the death of one graying Soviet leader, Judt observed, "Leonid Brehznev gave up the ghost, having long since come to resemble it."

Much of his work was about memory itself, how easily we misunderstand and discard the past. In "Postwar," Judt observed that "only history" could explain "the remarkable accomplishment" of Europe and that the past not only had to be minded, but renewed, "taught afresh with each passing generation." In a 2008 essay that served as the introduction to "Reappraisals," published the same year, Judt worried that the West had advanced too quickly from the previous century's horrors, justifying the Iraq war and casually accepting the torture of prisoners.

"In the wake of 1989, with boundless confidence and insufficient reflection, we put the 20th century behind us and strode boldly into its successor swaddled in self-serving half-truths: the triumph of the West, the end of History, the unipolar American moment, the ineluctable march of globalization and the free market," he wrote.
"Far from escaping the 20th century, we need, I think, to go back and look a bit more carefully. We need to learn again - or perhaps for the first time - how war brutalizes and degrades winners and losers alike and what happens to us when, having heedlessly waged war for no good reason, we are encouraged to inflate and demonize our enemies in order to justify that war's indefinite continuance. And perhaps ... we could put a question to our aspirant leaders: `Daddy (or, as it might be, Mommy), what did you do to prevent the war?'"

Night
The New York Review of Books, January 14, 2010

by Tony Judt

Robert Jordan Fund/Photograph © 2009 Museum of Fine Arts, Boston
Edward Steichen: Moonlit Landscape, 1903

I suffer from a motor neuron disorder, in my case a variant of amyotrophic lateral sclerosis (ALS): Lou Gehrig’s disease. Motor neuron disorders are far from rare: Parkinson’s disease, multiple sclerosis, and a variety of lesser diseases all come under that heading. What is distinctive about ALS—the least common of this family of neuro-muscular illnesses—is firstly that there is no loss of sensation (a mixed blessing) and secondly that there is no pain. In contrast to almost every other serious or deadly disease, one is thus left free to contemplate at leisure and in minimal discomfort the catastrophic progress of one’s own deterioration.

In effect, ALS constitutes progressive imprisonment without parole. First you lose the use of a digit or two; then a limb; then and almost inevitably, all four. The muscles of the torso decline into near torpor, a practical problem from the digestive point of view but also life-threatening, in that breathing becomes at first difficult and eventually impossible without external assistance in the form of a tube-and-pump apparatus. In the more extreme variants of the disease, associated with dysfunction of the upper motor neurons (the rest of the body is driven by the so-called lower motor neurons), swallowing, speaking, and even controlling the jaw and head become impossible. I do not (yet) suffer from this aspect of the disease, or else I could not dictate this text.

By my present stage of decline, I am thus effectively quadriplegic. With extraordinary effort I can move my right hand a little and can adduct my left arm some six inches across my chest. My legs, although they will lock when upright long enough to allow a nurse to transfer me from one chair to another, cannot bear my weight and only one of them has any autonomous movement left in it. Thus when legs or arms are set in a given position, there they remain until someone moves them for me. The same is true of my torso, with the result that backache from inertia and pressure is a chronic irritation. Having no use of my arms, I cannot scratch an itch, adjust my spectacles, remove food particles from my teeth, or anything else that—as a moment’s reflection will confirm—we all do dozens of times a day. To say the least, I am utterly and completely dependent upon the kindness of strangers (and anyone else).

During the day I can at least request a scratch, an adjustment, a drink, or simply a gratuitous re-placement of my limbs—since enforced stillness for hours on end is not only physically uncomfortable but psychologically close to intolerable. It is not as though you lose the desire to stretch, to bend, to stand or lie or run or even exercise. But when the urge comes over you there is nothing—nothing—that you can do except seek some tiny substitute or else find a way to suppress the thought and the accompanying muscle memory.

But then comes the night. I leave bedtime until the last possible moment compatible with my nurse’s need for sleep. Once I have been “prepared” for bed I am rolled into the bedroom in the wheelchair where I have spent the past eighteen hours. With some difficulty (despite my reduced height, mass, and bulk I am still a substantial dead weight for even a strong man to shift) I am maneuvered onto my cot. I am sat upright at an angle of some 110° and wedged into place with folded towels and pillows, my left leg in particular turned out ballet-like to compensate for its propensity to collapse inward. This process requires considerable concentration. If I allow a stray limb to be mis-placed, or fail to insist on having my midriff carefully aligned with legs and head, I shall suffer the agonies of the damned later in the night.

I am then covered, my hands placed outside the blanket to afford me the illusion of mobility but wrapped nonetheless since—like the rest of me—they now suffer from a permanent sensation of cold. I am offered a final scratch on any of a dozen itchy spots from hairline to toe; the Bi-Pap breathing device in my nose is adjusted to a necessarily uncomfortable level of tightness to ensure that it does not slip in the night; my glasses are removed…and there I lie: trussed, myopic, and motionless like a modern-day mummy, alone in my corporeal prison, accompanied for the rest of the night only by my thoughts.

Of course, I do have access to help if I need it. Since I can’t move a muscle, save only my neck and head, my communication device is a baby’s intercom at my bedside, left permanently on so that a mere call from me will bring assistance. In the early stages of my disease the temptation to call out for help was almost irresistible: every muscle felt in need of movement, every inch of skin itched, my bladder found mysterious ways to refill itself in the night and thus require relief, and in general I felt a desperate need for the reassurance of light, company, and the simple comforts of human intercourse. By now, however, I have learned to forgo this most nights, finding solace and recourse in my own thoughts.

The latter, though I say it myself, is no small undertaking. Ask yourself how often you move in the night. I don’t mean change location altogether (e.g., to go to the bathroom, though that too): merely how often you shift a hand, a foot; how frequently you scratch assorted body parts before dropping off; how unselfconsciously you alter position very slightly to find the most comfortable one. Imagine for a moment that you had been obliged instead to lie absolutely motionless on your back—by no means the best sleeping position, but the only one I can tolerate—for seven unbroken hours and constrained to come up with ways to render this Calvary tolerable not just for one night but for the rest of your life.

My solution has been to scroll through my life, my thoughts, my fantasies, my memories, mis-memories, and the like until I have chanced upon events, people, or narratives that I can employ to divert my mind from the body in which it is encased. These mental exercises have to be interesting enough to hold my attention and see me through an intolerable itch in my inner ear or lower back; but they also have to be boring and predictable enough to serve as a reliable prelude and encouragement to sleep. It took me some time to identify this process as a workable alternative to insomnia and physical discomfort and it is by no means infallible. But I am occasionally astonished, when I reflect upon the matter, at how readily I seem to get through, night after night, week after week, month after month, what was once an almost insufferable nocturnal ordeal. I wake up in exactly the position, frame of mind, and state of suspended despair with which I went to bed—which in the circumstances might be thought a considerable achievement.

This cockroach-like existence is cumulatively intolerable even though on any given night it is perfectly manageable. “Cockroach” is of course an allusion to Kafka’s Metamorphosis, in which the protagonist wakes up one morning to discover that he has been transformed into an insect. The point of the story is as much the responses and incomprehension of his family as it is the account of his own sensations, and it is hard to resist the thought that even the best-meaning and most generously thoughtful friend or relative cannot hope to understand the sense of isolation and imprisonment that this disease imposes upon its victims. Helplessness is humiliating even in a passing crisis—imagine or recall some occasion when you have fallen down or otherwise required physical assistance from strangers. Imagine the mind’s response to the knowledge that the peculiarly humiliating helplessness of ALS is a life sentence (we speak blithely of death sentences in this connection, but actually the latter would be a relief).

Morning brings some respite, though it says something about the lonely journey through the night that the prospect of being transferred to a wheelchair for the rest of the day should raise one’s spirits! Having something to do, in my case something purely cerebral and verbal, is a salutary diversion—if only in the almost literal sense of providing an occasion to communicate with the outside world and express in words, often angry words, the bottled-up irritations and frustrations of physical inanition.

The best way to survive the night would be to treat it like the day. If I could find people who had nothing better to do than talk to me all night about something sufficiently diverting to keep us both awake, I would search them out. But one is also and always aware in this disease of the necessary normalcy of other people’s lives: their need for exercise, entertainment, and sleep. And so my nights superficially resemble those of other people. I prepare for bed; I go to bed; I get up (or, rather, am got up). But the bit between is, like the disease itself, incommunicable.

I suppose I should be at least mildly satisfied to know that I have found within myself the sort of survival mechanism that most normal people only read about in accounts of natural disasters or isolation cells. And it is true that this disease has its enabling dimension: thanks to my inability to take notes or prepare them, my memory—already quite good—has improved considerably, with the help of techniques adapted from the “memory palace” so intriguingly depicted by Jonathan Spence. But the satisfactions of compensation are notoriously fleeting. There is no saving grace in being confined to an iron suit, cold and unforgiving. The pleasures of mental agility are much overstated, inevitably—as it now appears to me—by those not exclusively dependent upon them. Much the same can be said of well-meaning encouragements to find nonphysical compensations for physical inadequacy. That way lies futility. Loss is loss, and nothing is gained by calling it by a nicer name. My nights are intriguing; but I could do without them.

—This is the first of a series of short reflections by Tony Judt.
'Night' February 11, 2010