sâmbătă, 17 noiembrie 2012

ÎN AMINTIREA GROPII COMUNE DIN PĂDUREA VULTURI (POPRICANI)

Ieri, 16 noiembrie, am fost împreună cu Florin Irimia și Philip O Ceallaigh să-l vizitam pe bătrânul Vasile Enache, cel care ne-a arătat locul gropii comune din pădurea Vulturi, Popricani, descoperită în 2010 într-un proiect INSHR-EW împreună cu echipa profesorului Neculai Bolohan. Între timp, Vasile Enache a orbit, dar si-a pastrat vioiciunea. Ne-a povestit din nou ce s-a întâmplat în vara anului 1941, când circa 100 de evrei au fost executați, sub ochii lui, de soldați români. E mulțumit că a apucat să spună cât să se audă povestea care i-a marcat viața. S-a vorbit despre el pe agențiile importante de știri din întreaga lume și în conferințe din universități prestigioase. Zeci de ani înainte a spus ce a văzut de atâtea ori, dar nu a fost nimeni să-l asculte cu adevărat. Noi am avut norocul să-l prindem în putere pentru a ne arăta locul și să lase mărturia pentru istorie. Dincolo de asta, a rămas o prietenie...


De asemenea, tot ieri am fost să revedem locul gropii comune din pădurea Vulturi, însoțiți de arheologul Neculai Bolohan. Ne-a fost destul de greu să identificăm locul, confirmându-ni-se încă o dată ce importantă a fost descoperirea din 2010, când într-o pădure de zeci de hectare echipa noastră a găsit un groapă de 2,5 metri, utilizând informații corecte de istorie orală și expertiză arheologică. Pe locul cercetărilor, a crescut vegetație abundentă și mai nimic nu lasă să transpară tragedia din 1941. Reamintesc, resturile umane au fost reînhumate în cimitirul evreiesc din Iași, la dispoziția Parchetului Militar Iași, care a încadrat faptele ca genocid. 

joi, 15 noiembrie 2012

LANSAREA ROMANULUI LUI FLORIN IRIMIA - O FEREASTRĂ ÎNTUNECATĂ


Tatăl meu suferea cumplit... I-am pus comprese (înmuiate) cu urină fără să-i spun ce e, îi picuram în gură urina mea. Și eu am băut urină. La un moment dat, se dădeau lupte pe viață și pe moarte pentru puțină urină... La un moment dat începuse să plouă. Supraviețuitorii conștienți și-au scos lenjeria afară prin zăbrelele ferestrelor care nu mai erau bătute în cuie cu scânduri (pentru a le uda). Vă dați seama ce lupte se dădeau pentru a obține să te apropii de fereastră și de a obține rufa udă? Însă și aceasta n-a durat mult, deoarece mecanicul trenului împreună cu soldații ce escortau trenul au smuls rufele... În acest timp, numărul nebunilor s-a înmulțit, unii dintre ei devenind foarte agresivi, începând să se bată și să muște pe cei din jur. Impresionat de ce am văzut în jurul meu, am vrut să constat dacă mai e cineva teafăr, lucru ce l-am făcut strigând în vagon: cine mai e teafăr? Mulți mi-au spus că sunt normali, după care începeau să râdă nebunește. Văzând cum stă situația, am pus o întrebare de calcul matematic. Mi-au răspuns în total doi oameni.. Am decis să ne sinucidem, tăindu-ne vinele. Am avut un portmoneu cu ramă metalică pe care am desprins-o și am împărțit-o în trei, mi-am tăiat vinele de la mâna stângă, căzând în nesimțire. După un timp, un nebun m-a mușcat de mâna dreaptă și mi-am revenit. Se vede că nu mi-am tăiat destul de bine vinele, sau sângele era înghegat din lipsă de apă în organism. Când mi-am revenit în urma mușcăturii, era lumină afară. Un tânăr înnebunit spânzurându-se la grătarul de la fereastră l-a scos din loc. După un timp l-am văzut pe bietul băiat mort. Eu eram în picioare la crăpătura oblonului de la ușă. Se pare că asta a și fost cauza că am scăpat cu viață... Căutându-l pe tata, l-am găsit sub un morman de cadavre... Cu multă greutate am izbutit să-l fac să-și revină la normal, după ce i-am dat puțină apă obținută cu două mii de la un soldat ce însoțea trenul... Tata a murit joi (3 iulie) și cadavrul lui a fost aruncat jos din tren la Mircești. Miercuri am cumpărat o sticlă de apă de o jumătate de litru pentru un ceas de la un soldat și ducând-o la gură, am simțit că îmi arde intenstinele. În loc de apă era petrol.
Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Crețu, Florin Irimia, Adrian Cioflâncă

·      Cum ați auzit că romanul lui Florin Irimia lansat acum este și despre Pogromul de la Iași, vă imaginați poate că acest titat este din O fereastră întunecată. Nu este un citat din roman. Ce ați auzit reprezintă mărturia lui Marcel Perlaf, inginer din Iași, deportat cu primul tren al morții, dată la Tribunalul Special pentru judecarea criminalilor de război din București, la 10 aprilie 1945.
·      Citatul - și sunt sute de mărturii zguduitoare de acest fel în arhive ne arată că atunci când vorbim despre Holocaust există o competiție acerbă între discursul memoriei și discursul literar. Când Th. Adorno spunea că nu se mai poate scrie poezie după Holocaust el evoca tocmai efectul stupefiant, blocant, pe care îl au relatările despre suferințele evreilor din timpul Holocaustului.
·   Pe de altă parte, o știm de la Saul Friedlander, Holocaustul provoacă o criză de reprezentare. Oricâte cărți de analiză și memorii citim, oricâte filme vedem tot avem senzația că nu pricepem tot, că înțelegem în profunzime suferința oamenilor.
·      Așadar, este greu să scrii despre Holocaust pentru că realitatea subscrisă este profundă și șocantă. Cu atât mai mare este meritul lui Florin Irimia că a îndrăznit și reușit să includă în trama unui roman episoade din implicarea României în Holocaust – pogromurile de la București și Iași. Până acum mai avem doar un roman celebru în care pogromul de la Iași este inclus, faimosul Kaputt al lui Curzio Malaparte. Mai sunt încercări literare cu caracter memorialistic, le-aș pomeni pe cele ale lui Isac Ludo sau Marius Mircu.
·      Citesc lucruri precum cele lecturate la început de câțiva ani, laolaltă cu multă literatură teoretică. Asta are un efect de mineralizare. Îi mulțumesc lui Florin că m-a făcut să citesc din nou literatură după ceva vreme. Bine, am făcut-o cu defect profesional, aproape că am executat un control științific pentru acuratețea relatării.  Dar romanul mi-a intrat pe sub piele la pachet și m-a prins.
·    Nu vă aștați sigur să vorbesc despre calitățile literare ale romanului, pentru că nu mă pricep și o fac alții mai bine. Spun doar că, de pe poziția de cititor, sunt foarte mulțumit. 



luni, 12 noiembrie 2012

INVITAȚIE LA O COMUNICARE LA UNIVERSITATEA IAȘI

Afiș realizat de Jup (Lucian Amarii)

 Vă invit joi, 15 noiembrie a.c., la comunicarea pe care o susțin la Universitatea "Al. I. Cuza" (Casa Catargi, H1, ora 16.00) în cadrul manifestărilor tutelate de Institutul de Istorie A. D. Xenopol, cu tema Degradarea morții. Violență fizică și violență simbolică în timpul pogromului de la Iași.


Titlul reproduce o formulă utilizată de filozoful italian Giorgio Agamben pentru a descrie tipul de deterioare a standardelor umane produs de crimele Holocaustului. Biopolitica instrumentată de naziști și aliații lor a adus atingere nu doar demnității vieții, ci și demnității morții. Al doilea război mondial, construit pe ideea războiului total, a produs un nivel fără precedent de violență împotriva corpului uman, viu sau mort, de la mutilări inimaginabile la profanarea cadavrelor. Distincția dintre combatanți și civili din dreptul clasic al războiului s-a pierdut, iar ținta principală au fost cei vizați de discursul etnicist/rasist și de psihoza întreținută propagandistic a dușmanului intern: evreii.

Anii 1940-1941 au adus un val de violențe extreme împotriva evreilor din România și teritoriile ocupate de autoritățile române: omorârea prin împușcare, înjunghiere, înecare, spânzurare, sufocare, incendiere, bătaie, înfometare, aruncare pe ferestrele clădirilor sau trenurilor, execuții sumare precedate de ritualuri umilitoare și de torturi, violuri etc. Au fost numeroase cazurile în care oamenii au fost îngropați de vii. Cadavrele au fost de asemenea ținta violențelor, în timpul rebeliunii legionare, a pogromului de la Iași și a masacrelor din nord-estul României, Basarabia, Bucovina și Transnistria: au fost cazuri în care cadavrele au fost decapitate, jupuite, eviscerate, străpunse cu obiecte, violate, atârnate în cârlige de abator, expuse demonstrativ prin oraș sau pe trenuri; foarte des părți din corpul victimelor au fost excizate pentru jaf sau ca trofeu. Victime au fost bărbați în toată puterea, dar și copii, femei și bătrâni.

Moartea socială a victimelor, ștergerea drepturilor și identităților lor, a fost urmată de moartea atroce și îngroparea în gropi comune. România nu a avut profesioniști ai crimei precum Germania nazistă (cei mai cunoscuți fiind cei din Einsatzgruppen). În cazul nostru, marea majoritate a crimelor au fost comise de oameni obișnuiți – soldați, polițiști, jandarmi, gardieni publici, legionari, civili. Aceștia au fost socializați prin intermediul propagandei fasciste și antisemite, radicalizați și dezumanizați de război, și au intrat în agrenajul crimei pentru a participa la fantasma ideologică care viza rezolvarea cu orice mijloace a problemei evreiești. Au existat și cazuri în care unele persoane sau mici unități s-au specializat în execuții, drumul lor prin România și Basarabia lăsând în urmă mai multe gropi comune.

Motivațiile concrete pentru participarea la crima în masă diferă de la caz la caz, mergând de la jaf, răzbunare și invidie socială până la zel ideologic. Există o micropolitică a violenței, după cum ne spune Charles King, dar valul de crime produs în 1940-1941 nu poate fi explicat în afara cadrelor Holocaustului. Mecanismul infernal al proiectului genocidar pus în mișcare de naziști și aliații lor a făcut ca oameni obișnuiți să se transforme în agresori. Acest lucru nu era posibil fără suspendarea eticii tradiționale. Ideologii noii ordini au mers de la ideea destituirii temporare a normelor morale, a ceea cei ei numeau umanism, până la fundamentarea unei noi etici în care violența era raționalizată și crima justificată.



Unii dintre cei care au depășit bariera mentală spre crimă au plătit după război, în procesele despre care abia de câțiva ani aflăm mai multe din documentele de la CNSAS. Alții nu au plătit. Și dintre cei care au plătit și dintre cei care nu au plătit, puțini și-au recunoscut faptele și și-au exprimat regretul. Semn că etica extremistă a lăsat urme în mințile lor.

În comunicarea prezentată la Universitatea Iași, voi vorbi despre atrocitățile din timpul pogromului de la Iași, despre modalitățile de a ucide și a muri înregistrate de documente și mărturii de istorie orală pentru iunie-iulie 1941. Comunicarea este pregătită pentru volum în cadrul unui proiect internațional la care particip pe tema Corpses of Mass Violence and Genocide, susținut de European Research Council (http://www.corpsesofmassviolence.eu/).
Titlul inițial al comunicării era Degradarea morții. Identități șterse, corpuri distruse și cadavre mutilate în timpul pogromului de la Iași. Titlul era prea dur într-o manifestare publică: există o pudoare construită cultural față de violență și moarte pe care este obligatoriu să o menajăm. Fondul de discuții rămâne însă acesta, urmând a fi analizate mecanismele violenței colective din vara anului 1941. Concret, voi evalua câțiva predictori și declanșatori ai violenței, efectele violențelor asupra corpurilor și cadavrelor și, în final, voi trece în revistă câteva profiluri de criminali de război. Vă aștept.

Adrian CIOFLÂNCĂ

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

LANSARE DE CARTE LA IAȘI




Miercuri, 14 noiembrie, de la ora 18, la Teatru' Fix de pe strada Cuza Vodă nr. 10, are loc lansarea romanului O fereastră întunecată, publicat de curând la Editura Polirom. Vor vorbi istoricul Adrian Cioflâncă, specialist în problema Holocaustului, criticul literar Bogdan Crețu, de la Facultatea de Litere a Universității "Alexandru Ioan Cuza", precum și scriitorul Lucian Dan Teodorovici, coordonatorul colecției Ego Proză, acum în postură de moderator. Actorul Mihai Pintilei va citi un fragment din roman iar autorul va oferi autografe tuturor celor prezenți. Cartea se găsește deja în librăriile din Iași și București, urmând ca de săptămâna viitoare să fie disponibilă în toată țara. 

Despre roman: Mircea Bătrânu, un scriitor ratat, ce trăieşte într-un Bucureşti apocaliptic, distrus de un Mare Cutremur şi populat de fiinţe monstruoase, este protagonistul acestui roman straniu, sumbru, al cărui fantastic are în special rolul de a potenţa evenimentele istorice descrise. Întîlnirea lui Mircea cu Edi Florian, un detectiv particular evreu din interbelic, care, printr-un neobişnuit concurs de împrejurări, este numit Preşedinte al Consiliului de Miniştri, prilejuieşte intrarea în istoria cărţii, dar şi în istoria mare. Un roman început de un bărbat, victimă a pogromului din ianuarie 1941 din Bucureşti, continuat, după moartea lui, de Olguţa, soţia sa, martoră a pogromului de la Iaşi din vara aceluiaşi an, şi terminat de un narator fără nume care peste ani va trebui să dea socoteală pentru scrierea lui în faţa unui alt Tribunal al Poporului.