luni, 29 decembrie 2014

ÎN MEMORIA LUI VASILE ENACHE

Un gând la sfârșit de an pentru Vasile Enache, bătrânul jovial care ne-a ajutat în 2010 să descoperim groapa comună de la Popricani. Vasile Enache a plecat dintre noi pe 26 august anul acesta. Peste câteva zile ar fi împlinit 90 de ani. Îi părea rău că pleacă. Întreba, aproape filosofic, dacă există cale de întoarcere de la așa ceva. A fost mereu un om tonic și hâtru. Chiar și după ce a orbit, în 2012.


În iunie 1941, a fost obligat de soldați români să asiste la masacrarea unor evrei în pădurea de lângă satul unde a trăit toată viața. Era cât pe ce să fie și el omorât pentru simplul motiv că era mai roșu la față, iar soldații au crezut că e evreu.

A purtat această traumă cu el toată viața. A mai povestit în stânga și în dreapta, dar mai nimeni nu l-a ascultat. În 2010, atunci când a putut vorbi pe larg despre asta, în fața istoricilor și procurorilor, s-a simțit eliberat. Simțea că a făcut un mare bine.

La anul, povestea lui Enache și a evreilor omorâți sub ochii lui va apărea într-o carte.

Odihnească-se în pace!

marți, 23 decembrie 2014

TERORIȘTI, ZVONURI ȘI DIVERSIUNI. ASEMĂNĂRI ÎNTRE REVOLUȚIA DIN 1989 ȘI POGROMUL DE LA IAȘI DIN 1941

 Adrian Cioflâncă publicat în LAPUNKT

   Da, nu este comparația cea mai la îndemână. Cele două explozii de violență colectivă sunt foarte diferite între ele, iar diferențele sunt mai multe și mai importante decât asemănările. Este dificil să compari o revoluție democratică menită să restaureze libertatea unei națiuni cu un masacru antisemit comis de forțe antidemocratice. Nici nu are rost să vorbesc despre diferențe, sunt evidente. Dați-mi voie să semnalez, în schimb, patru asemănări care au relevanță în orice discuție despre izbucnirile de violență colectivă  din România secolului XX.
   Enunțate pe scurt, aceste asemnări sunt: 1) rolul devastator al zvonurilor; 2) psihoza „teroriștilor” și rolul „focului prietenesc” în producerea victimelor; 3) invocarea unor diversiuni menite să stârnească panică (printre altele, prin utilizarea unor dispozitive speciale și focuri de armă cu gloanțe oarbe); 4) conflictul / concurența dintre Armată și forțele ministerului de Interne.

REVOLUȚIA
   Începând din 22 decembrie 1989, în București și alte orașe ale României au început împușcături misterioase. Dacă până în 22 decembrie era clar că au tras forțele Ministerului Apărării și Ministerului de Interne, cele din ziua de apogeu a revoluției și din zilele următoare au fost atribuite „teroriștilor”, personaje la fel de misterioase precum împușcăturile puse pe seama lor.
Povestea psihozei de la București o știți (un ultim inventar al zvonurilor a fost făcut de VICE aici). Să vă povestesc ce s-a întâmplat la Piatra Neamț. Atunci aveam 15 ani și am participat împreună cu tata la revoluția noastră de provincie. Ne-am adunat mii de oameni la Comitetul Județean PCR din centrul orașului, unde am răcnit, am ars tablouri cu Ceaușescu, ne-am îmbrățișat și, înainte de orice, am ascultat și răspândit știri și zvonuri. Spre seară, pe măsură ce veștile îngrijorătoare de la București se înmulțeau, stăteam înghesuiți unii în alții, ca o insulă într-o mare înghețată încă de frică. Auzeam focuri de armă în depărtare. Eram sfătuiți să nu ieșim din grup pentru că ar fi fost periculos pe străzile (goale) din jur. Aflasem  că teroriștii atacă într-un loc sau altul, că răpesc oameni, că apa a fost otrăvită și tot așa. A doua zi, tata a devenit un fel de șef al Gărzilor Patriotice care păzeau Comitetului PCR, transformat în sediu al FSN. Avea un pistol automat fără cartușe și i-a fost foarte frică. L-am primit acasă ca pe un erou. Asta a fost partea bună a zvonurilor, că au dat oamenilor ieșiți în stradă senzația că au participat la ceva atât de important precum căderea lui Ceaușescu nu oricum, ci cu eroism.
   La București, în schimb, a fost experimentat mai ales versantul negativ al zvonisticii. Psihoza născută de zvonurile privind asaltul „teroriștilor” asupra centrelor de comandă revoluționare din a doua parte a zilei de 22 decembrie a avut efecte devastatoare. În București a început să se tragă după ce a fost anunțată existența teroriștilor. Lor le erau atribuite în principal două tipuri de acțiuni: atacuri împotriva revoluționarilor și producerea de diversiuni prin zvonistică, violență sau cu ajutorul unor dispozitive artizanale care imitau focul de armă pentru a crea panică (au și fost arătate niște dispozitive la televizor, dar nici până astăzi nu este clar dacă au existat cu adevărat).
Știm din anchetele făcute de generalul Dan Voinea că multe dintre victime au rezultat din această psihoză și din „friendly fire”. Când am lucrat la IICCMER generalul Voinea mi-a arătat probe adunate la dosar privind situații în care comandanții militari au ordonat deschiderea focului fără discernământ împotriva unor ținte neidentificate. O altă situație frecventă a fost când în același loc au fost trimise mai multe forțe care nu știau unele de celelalte și s-au împușcat între ele. Comandanții trupelor, în special cei ai armatei, neavând experiență în gestionarea unor confruntări în interiorul orașelor, au contribuit din plin la confuzie, fiind depășiți de situație și copleșiți de tsunami-ul de zvonuri. Urmăriți aici, spre exemplu, cât de confuz era generalul-maior Ștefan Gușă, șeful Statului Major, în acele momente. Ion Iliescu, în cartea de Amintiri publicată recent, povestește ca în noaptea de 22/23 un elicopter a tras în televiziune; ulterior l-a întâlnit pe unul din militarii din elicopter, care a mărturisit că au deschis focul pentru că li s-a spus că televiziunea fusese ocupată de teroriști. La lipsa de profesionalism a comandanților s-a adăugat lipsa de experiență a soldaților în termen, care, în nebunia de atunci, au tras în tot ce mișca. În fine, mulți civili au avut, de asemenea, arme pe care le-au folosit cum i-a tăiat capul. Iată aici un interviu recent despre haosul din teren. 

Imagine făcând parte dintr-un set inedit de fotografii făcute de Mirela Jianu în timpul revoluției

Avem puține mărturisiri de la oamenii care au tras, pentru că este inconfortabil de ieșit din paradigma eroizantă. Câți pot admite de bună voie, în lipsa unor investigații judiciare duse la capăt, că au participat la o mare farsă.
   Știm din literatura de specialitate privind dinamica și funcțiile zvonurilor (vezi J. N. Kapferer), că acestea capătă forță când au o validare oficială. Zvonistica a devenit psihoză de masă pentru că liderii revoluționari de atunci au jucat piesa clasică a „cetății în pericol”, fiind principala sursă de zvonuri care au răspândit panica în rândul populației.
Ceea ce oamenii știau din manuale, propagandă și cărți despre revoluții a avut un rol performativ, reproducându-se în stradă scenariul necesar al unei revoluții (inclusiv ideea „violenței inevitabile”) și îndeplinindu-se toate așteptările de rol provocate de o situație revoluționară. Eroismul revoluționar avea nevoie de un adversar redutabil, iar în condițiile în care armata, miliția și Securitatea pactizaseră oficial cu revoluția au fost construiți „teroriștii”.
Zvonurile proliferează în situații de criză pentru că par să îndeplinească o funcție cognitivă. Ele promit să explice situații complicate, misterioase, prin furnizarea unor mecanisme simple de atribuire cauzală. În timpul revoluției, haosul focurilor de armă care au aruncat Bucureștiul în haos a fost explicat în special în două moduri: prin găsirea unor țapi ispășitori și prin inventarea „teroriștilor”.
   Forțele ministerului de Interne și cele ale ministerului Apărării erau atunci valorizate socialmente în mod diferit. Primele erau identificate ca fiind principalele vinovate pentru represiunea politică din timpul comunismului, în timp ce forțele armate erau văzute ca ținându-se departe de excesele regimului (cu excepția participării vizibile la cultul personalității lui N. Ceaușescu). În zilele revoluției, în mod paradoxal, Ceaușescu a fost dezamăgit de intervenția forțelor ministerului de Interne, și s-a bazat preponderent pe armată în încercarea de a înăbuși revoluția. Armata a făcut cele mai multe victime înainte de 22 decembrie. Din 22 decembrie, toate instituțiile represive au trecut oficial de partea revoluției, dar valorizarea socială diferită a făcut ca armata să fie în continuarea beneficiara celei mai mari cote de încredere din partea revoluționarilor. Aceasta cu toate că armata a făcut, probabil, cele mai multe victime și după 22 decembrie.
   Trupele Internelor au fost principalele furnizoare de țapi ispășitori. Aceasta nu exclude posibilitatea ca angajați ai Internelor și agenți ai Securității să fi intervenit subversiv împotriva revoluției. Subliniez doar un mecanism de blamare care a făcut victime nevinovate. Este bine cunoscut cazul grupei USLA, conduse de colonelul Gh. Trosca, care a fost măcelărită după ce a fost chemată să apere Ministerul Apărării. Psihoza s-a manifestat prin violență extremă reflectată în modul degradant în care au fost tratate cadavrele victimelor. Cele 8 victime au fost lăsate în stradă zile în șir, cadavrele au fost profanate, s-a urinat pe ele, unul dintre USLA-și a fost decapitat etc. La Sibiu militarii au participat la represiunea antirevoluționară pe 21 decembrie, iar pe 22 au deschis focul cu toate armele din dotare împotriva Inspectoratului de Miliție. Astăzi, la Sibiu, și armata și poliția au monumente ale „eroilor revoluției”. Masacrul de la Otopeni din 23 august a fost situația cea mai cunoscută în care s-au conjugat mai multe din elementele pomenite aici: haosul, „focul prietenesc”, găsirea unor țapi ispășitori. Și exemplele pot continua.
   Portretul făcut la televiziune „teroriștilor” a declanșat veritabile vânători de vrăjitoare împotriva unor care arătau suspect: cei cu barbă sau cu ten închis, îmbrăcați în haine care păreau uniforme de trupe speciale sau găsiți cu aparatură electronică asupra lor etc. Unii au fost bătuți, desfigurați, alții omorâți.  
POGROMUL
Pogromul de la Iași a avut lor pe fundalul războiului declanșat la 22 iunie 1941, atunci când trupele române s-au găsit aliate cu cele naziste în ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. Iașul era la câțiva kilometri de front (exploziile de la luptele de pe Prut se auzeau în oraș) și expus bombardamentelor aviației sovietice. Prin oraș treceau în flux continuu trupe române și germane. Circulația prin oraș este strict reglementată de regulile apărării pasive și camuflajului. Presa era cenzurată. Populația, jumătate creștină, jumătate evreiască, fremăta. Unii erau entuziaști, alții, circumspecți, dar – aflăm din rapoartele privind starea de spirit a populației emise de Armată, Siguranță, Jandarmerie – frica se găsea peste tot. Autoritățile militare au emis repetate avertizări împotriva panicii și zvonisticii. De mai multe ori în prima săptămână de confruntări, a existat pericolul să fie pierdut capul de pod de la Sculeni în urma unor contraatacuri puternice ale sovieticilor. Apăruse temerea că Iașul va fi ocupat de sovietici. Panica era amplificată de alarmele aeriene dese.
   Până la urmă, două raiduri sovietice au atins Iașul, în 24 și 26 iunie. Bombardamentul din 26 iunie a fost mai eficient, fiind lovite mai multe clădiri importante. Deși au fost lovite și cartierele evreiești, a început să se răspândească zvonul că evreii au semnalizat ținte, dirijând bombardamentele cu rachete, lanterne, felinare, cârpe roșii etc. Arhiva Poliției din Iași reflectă numărul în creștere de denunțuri la adresa evreilor. De asemenea, se spunea că au fost doborâte avioane pilotate de evrei ieșeni. Aceste zvonuri au căpătat dimensiuni de masă în momentul în care au fost validate oficial de autorități. Pe 27 iunie, liderii Comunității evreiești au fost convocați la Chestura de Poliție, unde evreii au fost acuzați că îi sprijină pe sovietici și amenințați cu represalii.
   Antisemiților din oraș li se părea că autoritățile polițienești nu fac destul și le acuzau, urmând o veche linie incriminatorie, că au fost corupte de bani evreiești. Au apărut acțiuni violente spontane de tip vigilante împotriva evreilor, ale unor militari sau civili. Legionarii, cuziștii și alți antisemiți au încercat încontinuu să incite soldații români și germani împotriva evreilor.
   Situația din oraș s-a agravat în noaptea de 28 spre 29 iunie când s-au auzit tot mai multe focuri de armă în oraș. Conducerea armatei a făcut greșeala să tranziteze Regimentul 89 din Divizia 13 Infanterie prin Iași, în condițiile în care atmosfera în oraș era foarte tensionată. De la un moment, s-au auzit focuri de armă și atunci a început haosul. Întunericul, care era și mai apăsător din cauza regulilor de camuflaj, a contribuit la confuzie.
   Într-un raport trimis la București, prefectul Iașului Dumitru Captaru scria: „Se crede că focurile de armă sunt opera unor indivizi organizați care urmăresc să producă panică atât printre unitățile germane și române, cât și în sânul populației orașului. […] După indiciile obținute până în prezent se constată că se caută de către anumiți indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraș cu scopul de a ațâța atât armata germană și română, precum și populația creștină contra evreilor pentru a da loc la uciderea în masă a acestora.” Șeful Poliției, generalul Emanoil Leoveanu, trimis de Antonescu la Iași să investigheze incidentele, raporta, la rându-i: „Atacul a fost un simulacru executat de arme de salon (s-au găsit pe teren tuburi trase de arme din această categorie) și un sistem de pocnituri, care au imitat focul armelor automate”.
   De fapt, avem destule dovezi care arată că militarii din posturile din oraș, români și germani, și cei aflați în trecere au început să tragă la întâmplare, unii spre alții. În Iași se găseau subunități din Divizia 14 Infanterie română și Divizia 198 germană, precum și alte mici unități de pionieri, poliție și jandarmerie militară. Paradoxal, nu au fost morți printre militari.
   O serie de ordine corective, date în timpul evenimentelor și după, arată că Antonescu, Marele Stat Major și comandantul Diviziei 14, generalul Gheorghe Stavrescu, recunoșteau indirect comportamentul haotic al trupelor. Iată ce scria într-un astfel de ordin, emis repetat începând cu 28 iunie, pe care l-am găsit în arhivele tuturor unităților militare din zona Iașului: „S-a constat o complectă lipsă de disciplină a focului. Informațiile se exagerează de la cel mai mic până la cel mai mare comandant și pentru incidente fără importanță se consumă muniții de infanterie și artilerie fără socoteală”. Într-un alt ordin: „Cu ocazia dezordinelor ce s-au săvârșit  la Iași în ziua de 29 iunie a.c. au fost implicați și unii ostași care au părăsit unitățile și s-au dedat la arestări, jafuri și chiar masacrarea populației evreiești”. Antonescu o spune și el clar într-o telegramă către Divizia 14: „soldați izolați din proprie inițiativă și de multe ori numai în scopul de a jefui sau maltrata atacă populația evreiască și omoară la întâmplare astfel cum a fost cazul la Iași…”. Ministerul de Interne se plângea la rându-i că „se primesc la minister rapoarte cu exagerări inadmisibile, toate svonurile sunt date ca certitudini și acestea produc panică și influențează personalul”. În final, alte câteva observații din rapoartele militare post-pogrom: „Se atrage atenția din nou că s-a observat cazuri când soldații au împușcat populația civilă pentru pretinse agresiuni inexistente.”; „Atât în timpul staționării cât și în timpul marșului se trag rachete și focuri de armă pe drumuri, din culturi, în cantonamente, cauzând răniri prin imprudență și alarmând populația civilă și Comandamentul.”; „Nu se simte nicăieri prezența și autoritatea Comandanților, a ofițerilor și subofițerilor și din această cauză, trenurile de luptă, regimentare și coloanele se prezintă ca niște hoarde de sălbateci.
   Așadar, Armata și celelalte instituții de forță știau cu ce probleme se confruntă. Totuși, în timpul pogromului, incidentele au fost puse ori pe seama unor „teroriști” fără chip, ori în sarcina vinovaților de serviciu, evreii. Stavrescu a publicat o ordonanță în care spune că „Agenți inamici teroriști au încercat în noaptea de 28/29 iunie crt. să producă panică și dezordine în Iași”.

Afiș militar care punea tulburările care au dus la pogromul de la Iași pe seama unor agenți teroriști
 
   Dar în cele mai multe din documentele oficiale dezordinele au fost puse pe seama victimelor, a evreilor. Se vede din rapoartele militare că responsabilii militari nu au nici o ezitare să spună că evreii și comuniștii au tras, deși nu evocau nici un caz concret sau dovadă, cum se întâmpla în cazul altor incidente. Intensa propagandă antisemită din armată, care ajunsese la cote paroxistice din 1940, precum și instructajele primite la începerea războiului transmiseseră schema de atribuire cauzală care îi indica pe evrei drept vinovați probabili pentru orice fel de tulburare pe zona frontului. Militarii români și germani au început să percheziționeze case și să omoare evrei. În aceeași noapte, Ion Antonescu a ordonat evacuarea din Iași a întregii populații evreiești și executarea sumară a celor suspectați că trag în armată. Pe durata întregii zile de 29 iunie, forțe militare și polițienești române și germane, ajutate de civili, au strâns evrei și i-au masat spre Chestură. Mulți au fost uciși chiar la casele lor, pe străzi, în Curtea Chesturii sau în „trenurile morții”.
   Cum au fost identificați „cei găsiți în vină” din ordinul vag al lui Antonescu? Nimeni nu a făcut vreo selecție riguroasă. Violența din zilele pogromului a fost antisemită, generală și stocastică. Au fost vizați toți evreii, iar împrejurările care au făcut ca unii să fie uciși și alții nu au ținut de hazard. Unii au fost ridicați pentru că au făcut obiectul denunțurilor vecinilor lor creștini. Vecinii au fost mânați de antisemitism, de psihoza provocată de zvonuri, de dorința de a jefui sau de conflicte personale. Într-un caz tragi-comic, un creștin căruia îi murise o vacă în bombardamentul din 26 iunie și-a denunțat vecinul evreu, acuzându-l că indicat avionului sovietic unde să arunce bomba. Au fost reținuți sau uciși evrei în casele cărora s-au găsit cârpe, perdele, fulare sau cravate roșii. Sau lanterne, felinare. (Aparatele radio fuseseră confiscate înainte de pogrom.) Unii au fost ridicați de pe stradă pentru că purtau mape – au fost acuzați de spionaj.  S-a întâmplat să fie reținuți temporar și creștini cu părul roșcat sau mai aprinși la față. Și tot așa. Documentele oferă o listă fără sfârșit a absurdităților din acele zile. În 29 iunie, au fost vizați toți evreii, fără excepții. La Chestură, în dimineața zilei de 29 iunie, poliția a început o selecție. Mai multe instituții – Siguranța, Biroul Statistic Militar al Secției a II-a a Marelui Stat Major, Serviciul Special de Informații – compilaseră liste cu „suspecți”, pe două paliere de periculozitate, dar nu avem certitudinea că aceste liste au fost utilizate sistematic în acea zi. Oricum, evreii considerați cei mai periculoși, în jur de 170 de persoane (comuniști, ziariști, avocați etc), fuseseră deportați din Iași înainte de începerea războiului.
   Pogromul a fost ca o Saturnalie a violenței: pentru o vreme, orice formă de violență împotriva evreilor a fost permisă. Forțele de ordine ale ministerul de Interne aveau o lungă tradiție de abuzuri împotriva populației iudaice, agenții din teren extorcând prin șantaj și violență sume imense. Așa s-a născut imaginea poliției corupte de evrei. În zilele care au precedat pogromul, asupra poliției s-a exercitat o puternică presiune de grup, din partea militarilor, a legionarilor, cuziștilor și a altor civili antisemiți, fiind acuzată că este „jidovită”.  Poliția a încercat, pentru o vreme, să aresteze militari și civili care participau la violențele antisemite, dar nu i se mai recunoștea autoritatea și oricum a fost copleșită de amploarea tulburărilor. Fiind zonă de interes militar, armata considera că are preeminență, inclusiv în chestiuni polițienești și astfel au izbucnit numeroase conflicte de autoritate. Lucrurile s-au rezolvat după ordinul lui Antonescu de deportare a evreilor, când militarii, polițiștii, jandarmii, gardienii publici și civilii s-au găsit umăr la umăr în vânătoarea de evrei. Pogromul a avut un efect consensual la nivelul diverselor autorități aflate în Iași, pe numitorul comun care era aversiunea față de evrei.
   Cine a răspândit zvonurile? Au fost trase, într-adevăr, focuri de armă pentru a provoca panică? După război, la ancheta finalizată, în 1948, cu judecarea și pedepsirea unui lot de câteva zeci de persoane pentru participarea la pogrom, linia principală de interpretare a fost că pogromul a fost planificat în detaliu și organizat de autoritățile antonesciene (perspectivă preluată și de Jean Ancel, autorul celei mai importante monografii privind pogromul). Regimul Antonescu a fost, într-adevăr, principalul responsabil pentru izbucnirea de violență, prin măsurile antisemite pe care le-a luat sistematic, prin propaganda xenofobă pe care a coordonat-o și printr-o serie de decizii luate înaintea și în timpul pogromului care au precipitat violența.
  Totuși, o izbucnire de violență colectivă are dinamica și autonomia ei și nu totul poate fi tradus printr-un model explicativ „dirijist”.
   Să luăm exemplul legionarilor. Mișcarea legionară a fost decimată după rebeliunea din ianuarie 1941. Mulți lideri legionari au fugit din țară, alții au fost arestați și judecați. Procesul celui mai important lot a fost judecat în iunie 1941, chiar înainte de pogromul de la Iași. Un punct central de disensiune între legionari și Antonescu în timpul Statului Național Legionar a fost stilistica politicii antievreiești. Antonescu, adept al ordinii militărești, nu accepta politica de asalt, bazată pe violență și extorcare, a legionarilor. Relațiile s-au răcit decisiv în momentul în care Antonescu a dispus desființarea poliției legionare, principalul instrument de deprivare a evreilor în folosul Mișcării. Factual, rebeliunea a debutat cu o tentativă de pogrom care a degenerat într-o confruntare pe față cu Antonescu. Legionarii sperau să obțină sprijinul Germaniei naziste și al armatei (au și răspândit afișe pe care scria „Armata e cu noi!”). Nu l-au obținut și au pierdut puterea, acuzându-l pe Antonescu că a trecut de partea evreilor. Unii dintre legionari, observând că, totuși, Antonescu continuă politica antisemită și promite o rezolvare a „problemei”, au militat pentru restabilirea legăturilor pe terenul „naționalismului integral”. Cuziștii mergeau, de asemenea, pe această direcție colaboraționistă. Alți legionari, în schimb, au adoptat o strategie conspirativă și subversivă, căutând să reobțină puterea, să infiltreze instituțiile statului antonescian, să pună presiune ele și să provoace dezordini. 

Manifest legionar din timpul rebeliunii din ianuarie 1941

   În zilele pogromului, au existat trei tipuri de intervenții legionare. Declanșarea războiului a fost văzută ca o oportunitate de către antisemiți, care au incitat militarii români și germani împotriva evreilor. Unii au acționat spontan. Alții la ordin. Am descoperit recent documente care arată că s-au răspândit ordine pe linia Frățiilor de Cruce, pentru provocarea unor dezordini antisemite. În fine, Serviciul Special de Informații a antrenat legionari pentru activități de spionaj și diversiune, care au fost surprinși la lucru de către poliție, în zilele pogromului.
   Acțiunile SSI nu sunt singurele care trădează implicarea regimului antonescian în tensionarea atmosferei în Iași. Un alt serviciu secret, foarte puțin cunoscut, a jucat un rol un propaganda și diversiunile împotriva evreilor. Se numea Serviciul Secret al Misionarilor și a fost format de Secția a II-a a Marelui Stat Major în colaborare cu Ministerul Propagandei Naționale. Agenții, deghizați în preoți, vânzători ambulanți, profesori, militari etc, aveau misiunea de a răspândi mesaje propagandistice antibolșevice și antievreiești. În zilele pogromului, toate acestea au jucat un rol.

În loc de concluzii
Pe scurt, pogromul a fost rezultatul unei, să-i spunem, dialectici (caracterizată de competiție, confruntare sau colaborare) a instituțiilor și forțelor antisemite aflate atunci la Iași, care a făcut ca violențele să scape de sub control. La fel s-a întâmplat și la revoluția din 1989. Retorica revoluționară lasă se înțeleagă că toți care au ieșit în stradă aveau același profil. Or revoluția a implicat, de fapt, forțe foarte diferite, eterogene, și din dinamica lor a ieșit ce a ieșit.
   Din analiza serioasă a modului în care s-a comportat armata în cele două situații de criză ar trebui extrase niște lecții. Este clar că militarii au fost foarte vulnerabili la zvonistică, manipulări și diversiuni, că nu au avut pregătirea necesară pentru intervenții chirurgicale în tulburări sociale din spațiul urban și că, în general, orice implicare politică sau ideologică a armatei a avut efecte dezastruoase.
   Apoi, conflictul / competiția dintre diferite instituții de forță (inclusiv servicii secrete) le-a deturnat de la menirea lor legală și a contribuit la sporirea tensiunilor sociale.
Nu în ultimul rând, un mediu social expus la diversiuni, zvonistică și excese ideologice prezintă oricând riscul derivei spre haos și violență.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

„JOS TEROAREA!”



* O sursă inedită despre ultima mare manifestație anticomunistă, din 8 noiembrie 1945

Scris de Adrian Cioflâncă

Pe 8 noiembrie 1945, într-o joi, peste o sută de mii de persoane se adunau în Piața Palatului din București. Manifestația a fost organizată de partidele democratice de ziua onomastică a regelui Mihai și a fost orientată împotriva guvernului pro-comunist al lui Petru Groza. Mihai I era văzut ca o ultimă redută în calea ofensivei comuniste. Protestul a fost ultima mare mișcare de stradă anticomunistă înainte de instalarea deplină a dictaturii.
Manifestația a fost organizată din scurt, pentru a nu alerta autoritățile. Cu o zi înainte, au fost răspândite invitații tipărite în Capitală. Pe majoritatea era scris următorul text: „Români, veniți în ziua de 8 Noiembrie, ora 9, să sărbătorim în Piața Palatului pe M. S. Regele. Vă cheamă MANIU, vă cheamă BRĂTIANU, vă cheamă conștiința românească. Trăiască Regele. Jos călăii de la Guvern.” Sau „Jos borfașii de la Guvern!”. Unii dintre cei care distribuiau fluturașii au fost întâmpinați cu focuri de armă.   
A doua zi dimineață s-au adunat în Piața Palatului câteva mii de persoane, dar, pe măsură ce s-au înregistrat incidente, au venit tot mai mulți oameni, trecându-se de o sută de mii. Autoritățile guvernului Petru Groza și trimișii Partidului Comunist au încercat toate metodele pentru a înăbuși protestul: contramanifestațiile, diversiunile, intervențiile în forță. S-a tras în plin în și au murit peste 20 de persoane. Au fost omorâți și contramanifestanți comuniști (care aveau să fie înmormântați cu mari onoruri câteva zile mai târziu).
Annie Bentoiu a luat parte la manifestaţie și a povestit în memoriile sale ce a văzut. A asistat la momentul în care două camioane pline cu zeci de muncitori înarmaţi cu bâte au ajuns în piaţă pentru a sparge adunarea. Agresorii au fost însă copleşiţi de mulţime. Au apărut şi câţiva motociclişti care au încercat să împrăştie lumea, dar au fost placaţi de mulţimea furioasă. După care, autorităţile au început să tragă în mulţime, făcând multe victime, şi să opereze arestări.
Scânteia avea să titreze, apoi, contrariul, pe limba propagandei comuniste: „Partidele istorice au organizat acţiuni anarhice. S-a urmărit tulburarea ordinei de Stat şi a liniştei publice. Bandele lui Maniu şi Brătianu au atacat instituţii publice, au maltratat şi asasinat soldaţi şi cetăţeni paşnici. Ministerul de Interne a luat măsuri din cele mai severe pentru apărarea libertăţilor cetăţeneşti”. Începuse represiunea. Au fost arestate sute de persoane, iar, în toate anchetele care au urmat, participarea la această manifestație constituia un factor agravant.
Cele întâmplate la 8 noiembrie 1945 sunt destul de bine documentate, dar multe sunt încă de aflat.  Am indentificat în arhiva CNSAS un document inedit – pe care îl transcriu mai jos – care furnizează o descriere cronologică destul de precisă a evenimentelor din Piața Palatului. Este vorba de un raport al Secției a II-a a Marelui Stat Major (serviciul informativ și contrainformativ de atunci din armată) extras de Securitate din Arhivele Militare și integrat într-un dosar documentar cuprinzând „raporte privind stare de spirit din armată”. Conform Secției a II-a, la manifestația din 8 noiembrie 1945 au participat „30% studenți, 30% populație / intelectuali, 20% muncitori, 15% elevi, 5% militari”. La momentul raportării, Secția a II-a știa de 13 morți (2 ofițeri, 4 polițiști, 6 civili și un subofițer) și 15 răniți grav (2 militari, 5 polițiști, 8 civili).
Ilustrația este, de asemenea, inedită, provenind tot din arhiva CNSAS. Fotografia surprinde momentul în care camioanele cu muncitori procomuniști ajung în Piață pentru a sparge manifestația, dar sunt oprite și incendiate de manifestanți. Imaginea inclusă într-un album de fotografii privind manifestația din 8 noiembrie 1945, editat de Oana Demetriade și Mihai Demetriade, ce urmează să apară la Editura Curtea Veche.

„Anexă la Buletinul informativ din ziua de 9.XI.1945

Notă informativă asupra evenimentelor din ziua de 8.XI.1945

1/ Către orele 9 a început să se adune public în Piața Palatului, care ovaționa pentru M. S. Regele.
Publicul era format în special din tineret: studenți, elevi și câțiva militari, în special invalizi.
Până la orele  10 numărul lor s-a ridicat la cca. 2.000-3.000.

2/ Pe soclul statuii Regelui Carol din fața Palatului s-a ridicat un grup de invalizi (cca. 20-30) cu drapele tricolore și tablouri cu M.S. Regele care cântau imnuri patriotice și la care s-a alăturat publicul adunat.
Pe la orele 9,30 a venit un grup de civili și polițiști care au căutat să împrăștie pe manifestanți fără să reușească, deoarece publicul afluia în număr foarte mare.

3/ La orele 10,30 o coloană de cca 2.000 de manifestanți în majoritate studenți și elevi a venit de pe B-dul Brătianu. Coloana ovaționa pentru M. S. Regele strigând ‹TRĂIASCĂ REGELE ȘI POPORUL!›, ‹TRĂIASCĂ PATRIA!›, ‹STUDENȚIMEA REGELUI!›, ‹TOȚI ROMÂNII LA PALAT› și având plancarde cu efigia M. S. Regelui și cu diferite inscripții pentru M. S. Regele.   
Coloana a urmat traseul: B-dul Elisabeta, B-dul Schitu Măgureanu, Str. Stirbey Vodă, Calea Griviței, Calea Victoriei, Palatul Regal.
Pe parcurs a fost întâmpinată de câteva grupe de ostași și cordoane care au încercat să oprească pe manifestanți, dar n-au reușit.
La această coloană s-a alăturat și public de pe stradă astfel că s-a ajuns la cca. 3.000-4.000 de manifestanți. În câteva locuri (în dreptul Prefecturii de Poliție, în dreptul Cișmigiului și la Liceul Lazăr) grupuri de civili au încercat de asemenea să oprească coloana, fără să reușească, și în busculadele ce au avut loc s-au rupt o parte din steaguri și plancarde.
Nici încercarea cordoanelor de ostași din Str. Câmpineanu și Cal. Victoriei n-a izbutit să-i oprească.
Când coloana a ajuns în fața Atheneului, multe grupuri de manifestanți ai Guvernului strigau ‹PETRU GROZA ȘI POPORUL› o parte din ei fiind îmbarcați în 3 mașini.

4/ Către orele 11, se adunase în total în Piața Palatului cca. 10.000 de manifestanți, care, de asemenea, se manifestau pentru Rege, cântând ‹Trăiască Regele›, ‹Pe-al nostru steag› și ‹Deșteaptă-te române›.
De pe toate străzile afluia public imens către Piața Palatului, manifestând frenetic pentru Rege.
Printre mulțimea adunată se găseau și militari de toate gradele. (Secția a II-a este în curs de identificare a lor). Câțiva ofițeri au mers în capul coloanelor, purtând drapele. Mulțimea, în entuziasmul produs, a ridicat pe brațe 2 ofițeri de cavalerie, din care unul manifesta cu sabia ridicată în sus. Un subofițer cu mai mulți civili s-au urcat cu un drapel pe Palatul Regal.

5/ În mulțime se găseau și ofițeri sovietici, americani și englezi. Toți ofițerii aliați asistau din mulțime, se informau, luând și fotografii. Doi ofiţeri americani şi un reporter fotografic au fost ridicaţi pe braţe şi purtaţi printre manifestanţi.

6/ După orele 11, numărul total al manifestanţilor din Piaţa Palatului se ridică la 15-20.000.
Garda Reg. 2 Pioneri Gardă (3 plotoane cu drapel şi muzică) trecând pe Cal. Victoriei şi voind să meargă prin faţa Palatului Regal, a fost puternic ovaţionată şi asaltată de mulţime, iar ofiţerii au fost ridicaţi pe sus în strigăte şi urale. Garda a fost amestecată în public, astfel că nu şi-a putut continua drumul.
Cu mare greutate a reuşit să scape din mulţime şi să se regrupeze.

7/ Un număr de 7-8 camioane încărcate cu muncitori au căutat să împrăştie pe manifestanţi circulând în diferite sensuri. Muncitorii manifestau pentru Guvern şi prin corectitudine şi gesturi ameninţau pe manifestanţi, iar maşinile căutând să-şi facă loc, dădeau peste public.

8/ Pe la orele 11,45, după incidentul care s-a soldat cu incendierea maşinilor, de la Ministerul de Interne, a început să se tragă salve de focuri în sus pentru intimidarea publicului care devenise ameninţător.
Pentru un moment publicul a fost intimidat, dar imediat datorită prezenţei militarilor manifestanţi care nu s-au înfricoşat, mulţimea s-a îndârjit şi mai tare îndreptându-se spre M. Interne şi huiduind pe cei care trăgeau focuri.
Apropierea mulţimii, a făcut să se tragă focuri şi mai dese. Concomitent cu aceasta, s-au tras focuri din aripa neterminată a Ministerului de Interne în mulţime.
Au fost mai mulţi răniţi.
Cu cât focul se intensifica, revolta manifestanţilor creştea şi strigătele de „Huo” şi ‹Jos teroarea› nu mai conteneau.

9/ După orele 12 manifestanţii au reuşit să deschidă porţile din doc ale Ministerului de Interne, cu care ocazie poliţia a reuşit să aresteze un număr de studenţi şi câţiva militari pe care i-a tras în curtea Ministerului de Interne.
Publicul îndârjit prin aceste arestări, a început să se agite şi mai tare, cerând eliberarea celor arestaţi.
La acest asalt al manifestanţilor, care cu greu puteau fi opriţi de cordoane de soldaţi şi poliţişti, mai mulţi civili din spatele cordoanelor au tras în plin în mulţime, făcând victime, morţi şi răniţi.

10/ Mulţimea înfuriată a reuşit să prindă câţiva din cei care trăsese, pe care i-a bătut groaznic iar pe unul l-a urcat pe soclul statuii Regelui CAROL, arătându-l şi prezentându-l ca asasin al unui ofiţer din aviaţie împuşcat mortal.

11/ Până la orele 13,30 au mai avut loc diferite încăierări şi s-au tras mereu focuri care au mai făcut şi alte victime.

12/ Către orele 14, unităţile militare venite au reuşit să împrăştie în mare parte pe manifestanţi.
În total în Piaţa Palatului şi străzile afluente au fost cca. 80.000 – 100.000 manifestanţi.

13/ Către orele 15, un grup de cca. 10.000 – 15.000 manifestanţi (de culoare naţional ţărănistă) cu placarde venind dinspre Str. Batişte s-au oprit la statuia Mihai Viteazul de unde după un discurs al unui tânăr, s-a îndreptat către Piaţa Palatului.
Grupul manifesta prin lozinci ‹dinastice›, ‹maniste› şi ‹antiguvernamentale›.
Grupul a fost oprit pe Calea Victoriei în faţa cofetăriei Zamfirescu de către ostaşi panduri, care în urma somaţiunilor legale au deschis foc în plin, provocând câţiva răniţi şi morţi.
Manifestanţii au fost împinşi de cordoanele armatei spre Cercul Militar.

14/ La orele 17 o nouă manifestaţie de simpatie pentru Rege şi contra Guvernului, are loc în faţa Cercului Militar. Sunt prezenţi câteva sute de manifestanţi şi cântă ‹Imnul Regal›, ‹Pe-al nostru steag› şi ‹Deşteaptă-te române› şi se strigă ‹Patria şi Regele›. În grupul manifestanţilor sunt foarte mulţi militari (grade inferioare).
Se trag focuri de armă izolate şi se fac arestări.
Manifestanţii se îndreaptă către orele 19 pe B-dul Elisabeta spre Liceul Lazăr.

15/ Tot către orele 19, un alt grup de manifestanţi au demonstrat în jurul statuii lui Mihai Viteazul. Trăgându-se salve de focuri, manifestanţii s-au împrăştiat. A fost rănit un ofiţer de aviaţie.
Populaţia şi manifestanţii huiduiesc pe ‹Panduri›.

16/ La orele 20, manifestaţia ia sfârşit şi liniştea se stabileşte în tot oraşul.

17/ Date precise asupra victimelor, morţi şi răniţi, nu avem.

18/ În restul ţării a fost linişte cu excepţia unor manifestaţii fără importanţă la CRAIOVA, GIURGIU şi BRĂILA.

19/ În cursul zilei de 9. XI., a fost linişte pe întregul cuprins al ţării.„

Sursa: ACNSAS, Fond Documentar, Dosar nr. 10779 (Probleme Armată, Rapoarte privind starea de spirit din Armată) 
 
 

 

joi, 6 noiembrie 2014

TREI VEȘTI BUNE ÎN CAZUL URSU

Scris de Adrian Cioflâncă 

Așa cum se știe, Andrei Ursu – fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în închisoare ca urmare a unei anchete a Securității – a intrat în greva foamei pe 21 octombrie 2014. S-au făcut 17 zile de suferință. Andrei Ursu a apelat la această formă extremă de protest pentru a semnala public că în cazul tatălui său nu au fost anchetați și pedepsiți principalii vinovați. Vizat este, cu precădere, fostul maior de Securitate Marin Pîrvulescu, principalul anchetator al lui Gheorghe Ursu.

Inginerul și scriitorul Gheorghe Ursu a murit în data de 17 noiembrie 1985 în arestul Direcției Cercetări Penale a Inspectoratului General de Miliție. Numeroși martori spun că se întorcea bătut de la anchetă, iar autopsia a constatat leziuni de violență. Până acum, au fost condamnați Marian Clită, coleg de celulă al lui Ursu, folosit ca agresor și informator de Securitate, la 20 de închisoare, pentru omor; Tudor Stănică, adjunct al șefului Direcției Cercetări Penale a Inspectoratului General de Miliție (DCPIGM) și Mihai Creangă, șeful arestului DCPIGM, tot la 20 de ani închisoare, pentru instigare la omor calificat. Stănică a stat după gratii doar 10 luni, după care a fost eliberat pe motive medicale și liber a rămas până în ziua de astăzi. Creangă a făcut 5 ani de închisoare, fiind lăsat liber pentru bună purtare, iar Clită, doar 2 ani (între timp, Clită a comis o nouă crimă, în Danemarca).

Greva foamei declanșată de Andrei Ursu a reușit să atragă, din nou, atenția opiniei publice și justițiabililor asupra subiectului. A fost organizată o conferință de presă, au apărut mai multe materiale în presa scrisă și audiovizuală, intelectuali de prestigiu s-au pus public în slujba cauzei (cel mai activ publicistic fiind Vladimir Tismăneanu, alături de alți membri ai Grupului de Dialog Social, în sediul căruia se desfășoară greva foamei), au fost organizate discuții cu autoritățile din sistemul de justiție etc. Andrei Ursu, care între timp a pierdut peste zece kilograme și se află într-o stare precară de sănătate, a publicat prompt pe site-ul http://gh-ursu.ong.ro toate noutățile apărute în acest caz. Oricine își face timp să citească documentele postate pe site poate vedea că asasinarea lui Gheorghe Ursu este un caz școală de represiune comunistă, angrenând un sistem întreg de decidenți și complici care au apelat la violență fizică și hărțuirea psihică până la nimicirea celui considerat „dușman” al regimului. Este cel mai cunoscut asasinat politic din perioada Ceaușescu, discutat în exilul democratic încă înainte de 1989 și mereu dezbătut după revoluție. Dată fiind notorietatea cazului, ar fi fost de așteptat ca și cercetările în justiție să fie mai înaintate.

După reapariția cazului în dezbaterea publică, am căutat în arhiva CNSAS informațiile despre acest caz. Am avut marea surpriză să descoper dosarul penal al cauzei. Surpriza și mai mare este că acest dosar nu a fost consultat, de când este în arhiva CNSAS, de nici o persoană sau instituție care este implicată în această speță (a fost văzut doar de doi cercetători acreditați la sala de lectură a instituției). Dosarul a fost predat la CNSAS în 19.02.2007 de Secția Generală a Parchetelor Militare București, ca urmare a deciziilor CSAT din 2005-2006 privind desecretizarea dosarelor fostei Securități și predarea lor către CNSAS. Este încă un efect benefic al deciziilor CSAT, în urma cărora peste 2 milioane de dosare au ajuns într-o arhivă publică care este la dispoziția cercetătorilor. Nici o instituție de cercetare penală nu a solicitat accesul la dosar după 2007.

Până acum, parchetele și instanțele implicate în acest caz și-au formulat pozițiile pe baza declarațiilor martorilor și a mai multor documente obținute de la instituții implicate. Piesa documentară principală a fost dosarul de urmărire informativă a lui Ursu (cu nume de urmărit „Udrea”), cuprinzând 7 volume, care a putut ajunge la Parchetul Militar, de la SRI, în 2000, abia după desecretizarea realizată de CSAT. Dar din puzzle-ul documentar lipsea una din piesele principale: dosarul penal. Câteva din documentele din dosarul penal se găsesc și in dosarul de urmărire informativă (am făcut comparație cu documentele postate de Andrei Ursu pe site), dar altele sunt complet necunoscute până acum.

Dosarul penal conține ancheta de la Securitate a lui Gheorghe Ursu, cu declarații ale acuzatului și ale altor persoane chemate la audieri de anchetatori (din care rezultă un portret admirabil al lui Ursu, judecându-i curajoasele poziții anticomuniste din perspectiva valorilor democratice), procese verbale de percheziție și distrugere de înscrisuri (între care a prețiosului jurnal al lui Ursu), transcrieri inedite din jurnalul distrus, denunțul care a declanșat urmărirea penală, acte ale urmăririi penale etc.

Dosarul arată foarte clar că acțiunea de urmărire informativă și apoi penală a fost declanșată pe motive politice, fiind incriminate legăturile lui Ursu cu „Europa Liberă”, „Vocea Americii” și exilul democratic, precum și scrierile anticomuniste ale lui Ursu. Securitatea a încercat să constituie un „lot” de anchetă, dar s-a lovit de refuzul lui Ursu de a denunța alte persoane. Nereușind să obțină foarte multe probe și nici să constituie „lotul”, știind de asemenea că acest caz riscă să obțină notorietate internațională, date fiind legăturile lui Ursu peste hotare, Securitatea a transformat apoi cauza în una de drept comun, fiind acuzată deținerea de valută. Formal, cazul a fost transferat la Miliție din 15 august 1985, Ursu a fost arestat pentru infracțiuni de drept comun, dar declarații ale martorilor arată că Securitatea a rămas implicată mai departe în anchetă. Câteva piese din dosarul penal susțin ideea că Securitatea a fost parte din anchetă și între 15 august și 17 noiembrie 1985, momentul decesului. Oricum, este cert că maiorul Marin Pîrvulescu a fost anchetatorul principal al Securității în acest caz. Declarațiile lui Ursu și ale martorilor de la dosarul penal sunt contrasemnate de Pîrvulescu. Acesta a semnat, alături de alți responsabili din Securitate, și Raportul care rezuma acuzațiile la adresa lui Ursu, aflat în dosarul penal.   

Asta ar fi prima mare noutate. A doua noutate este o Ordonanță, semnată de procurorul general Tiberiu Nițu pe 5 noiembrie 2014 (Nr. 2688/C/2014), în contextul discuțiilor purtate recent de reprezentanți ai Parchetului cu Andrei Ursu. Aceasta este o analiză a deciziilor de neîncepere a urmăririi penale date în ultimii ani în spețe grupate de Parchet și denumite generic „Procesul comunismului” (rezultate, majoritatea, ca urmare a unor sesizări penale făcute de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului). Analiza se concentrează asupra cazului Ursu, dar are repercusiuni asupra multor altor cazuri aduse în atenția Parchetului, fiind infirmate decizii de neîncepere a urmăririi penale în cauze în care se apreciase – eronat, spune acum Parchetul – că s-a îndeplinit termenul de prescripție sau că nu era demonstrată existența faptelor constitutive ale infracțiunii de genocid. Lucrul cel mai grav observat în Ordonanța Parchetului General este că, până acum, deciziile în dosarele privind „Procesul Comunismului” au fost date formal, analizându-se doar conținutul sesizărilor penale, competențele de anchetă și încadrarea legală, fără ca Parchetele să realizeze cercetări proprii. Iată un citat concludent: „Practic, în lipsa oricăror referiri la date ce ar rezulta dintr-o anchetă, necesar a fi întreprinsă din oficiu ca o obligație procedurală pozitivă a statului în asemenea cazuri, se înțelege că aceste concluzii, materializate în soluțiile de neumărire dispuse, au fost determinate numai de o examinare formală a sesizărilor depuse.” Nu este astfel o întâmplare că nici o instituție de anchetă nu s-a adresat CNSAS în cazul Ursu pentru a solicita documente.

O parte din aceste decizii de neîncepere a urmăririi penale au fost date în perioada 2010-2012, cât am lucrat la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în echipa Vladimir Tismăneanu, blocându-se astfel eforturile instituției de a aduce în fața justiției responsabili pentru abuzuri și crime din timpul comunismului. Îmi aduc aminte că la un moment dat l-am sunat pe procurorul responsabil de dosarele din „Procesul Comunismului” pentru a-i aduce la cunoștință că IICCMER a identificat documente noi în cazul torționarului Gh. Enoiu, care ar fi utile anchetei, și mi s-a spus că telefonul poate fi interpretat ca o intervenție în treburile justiției. IICCMER a trimis totuși documentele la Parchet.

Ordonanța de acum semnată de procurorul general al trebui să deschidă un nou drum. IICCMER trebuie să folosească această oportunitate, fie readucând în discuție cazurile vechi, fie venind cu altele noi.

 În cazul Ursu, Ordonanța a dispus infirmarea deciziilor de urmărire penală date până acum, deschizându-se calea pentru anchetarea maiorului de Securitate Marin Pîrvulescu și a altora pe care i-ar scoate la iveală ancheta penală.

L-am vizitat pe Andrei Ursu la GDS, pe 4 noiembrie. I-am spus despre despre existența dosarului penal în arhiva CNSAS, iar acesta a anunțat mai departe Parchetul. În aceeași zi, Colegiul CNSAS a decis să solicite de la instituția deținătoare dosarul de cadre al lui Marin Pîrvulescu. Andrei Ursu rămâne să spere, și noi odată cu el, că de data aceasta justiția din România se va pune în mișcare pentru a face dreptate în acest caz paradigmatic privind crimele din timpul comunismului. A fost nevoie de un demers extrem precum greva foamei pentru a se face, în sfârșit, ceva. 

A treia veste bună este că Andrei Ursu a decis, astăzi, 6 noiembrie, după 17 zile de supliciu, să înceteze greva foamei. Prin redeschiderea cazurilor din dosarul „Procesului Comunismului” a obținut o mare victorie morală în numele tuturor celor care așteaptă ca abuzurile și crimele comunismului să fie penalizate.


DECLARAȚIE DATĂ DE GHEORGHE URSU ÎN FAȚA 
MAIORULUI DE SECURITATE MARIN PÎRVULESCU




RAPORTUL CU REZUMATUL ACUZAȚIILOR LA ADRESA LUI GHEORGHE URSU SEMNAT DE MAIORUL MARIN PÎRVULESCU ȘI ALȚI OFIȚERI DIN SECURITATE




TRANSCRIERI DIN JURNALUL LUI GHEORGHE URSU
 

marți, 14 octombrie 2014

REEDUCAREA DE LA PITEȘTI CU DOCUMENTELE PE MASĂ

Am ajuns la faza de concretizare a celui de-al treilea proiect de digitalizare pe care l-am inițiat la CNSAS. De data aceasta, instituția a făcut publice pe site peste 14.000 de pagini din arhiva proprie despre Reeducarea de la Pitești (1949-1951). Proiectele anterioarea cuprindeau deciziile de internare administrativă în coloniile de muncă și ancheta PCR din 1968 privind abuzurile Securității. Mulțumesc colegilor din Colegiu care au susținut acest proiect, Direcției Management Informațional condusă de dl. Marian Stere, cercetătorului Mihai Demetriade care a lucrat textul de prezentare a proiectului și doamnei Adriana Radu, care a realizat index-urile tematice ale dosarelor digitalizare. Textul lui Mihai Demetriade a fost publicat și în revista 22, astăzi.

miercuri, 17 septembrie 2014


Excelentă piesa Gianinei Cărbunariu TIPOGRAFIC MAJUSCUL care pleacă de la dosarul de Securitate al lui Mugur Călinescu (aflat acum la CNSAS). Este, de acum, binecunoscut cazul elevului din Botoșani care, în 1981, pe când avea doar 16 ani, a umplut zidurile orașului cu inscripții anticomuniste, fiind anchetat și terorizat de Securitate (a murit de leucemie în 1985). Piesa, pusă în scenă la Odeon, transpune spectaculos limbajul tern și sinistru al unei anchete de Securitate într-o  narațiune teatrală foarte vizuală și disruptivă, cu mult performance, cu personaje multi-rol, care utilizează camere video și proiectoare pentru a picta într-un fel de grafitti (nu e caricatură) portretul Securității la bătrânețe. Care Securitate nu mai dă neapărat cu pumnul, dar se pricepe să terorizeze psihic, să recruteze și să compromită, să facă oamenii să spună lucruri în care nu se recunosc. Excelentă și prestația actorilor (tineri, dar deja  ajunși): Alexandru Potocean (pe care îl văd des pe bicicletă prin cartier), Cătălina Mustață, Gabriel Răuță, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu.





duminică, 20 iulie 2014

IDA



Am găsit în sfârșit ceva răgaz ca să văd un film din playlist: Ida (2013), regizat de Pawel Pawlikowski. Un film frumos, pictural alb negru, filmat caligrafic cu camere fixe, în care duritatea este estetizată și tragicul tradus nepatetic. O tânără de convent catolic, Ana, descoperă chiar înainte de jurământul de castitate că este de fapt o Ida, evreică provenind dintr-o familie pierită în Holocaust, ucisă de "vecinii" polonezi. Filmul este călătoria Idei pentru descoperirea trectului familiei, a Polonieidin timpul Holocaustului și din anii '60, precum și a destinului propriu. Totalitarismele, nazist și stalinist, se întrevăd în filigranul biografiei tinerei fete, precum și a altui personaj puternic din film, Wanda ("Wanda cea Roșie", cum era poreclită), fost acuzator public, intrată în digrație și depresie sinucigașă. 

vineri, 4 aprilie 2014

ANCHETA P.C.R. DIN 1968 PRIVIND ABUZURILE SECURITĂŢII


Este gata un proiect pe care l-am inițiat în CNSAS: digitalizarea dosarelor cuprinzând ancheta PCR de la sfârșitul anilor 60 privind abuzurile comise de Securitate, Ministerul de Interne, justiție și sistemul penitenciar în perioada Dej. Găsiți dosarele integrale (cu mici pasaje privind viața privată anonimizate) pe site-ul CNSAS, cu prezentare și index tematic. Proiectul a fost aprobat de Colegiu, dosarele au fost digitalizate de cei din direcția dlui Marian Stere, anonimizate de Serviciul lui Silviu Moldovan, textul de prezentare l-am scris împreună cu Liviu Țăranu, iar indexul tematic a fost făcut de Adriana Radu. 

 http://www.cnsas.ro/ancheta_1968.html

ANCHETA P.C.R. DIN 1968 PRIVIND ABUZURILE SECURITĂŢII
Descrierea proiectului de digitalizare a dosarului D 19


        Fidel rolului său de a face publice informații care privesc activitatea aparatului represiv al statului comunist, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii continuă publicarea pe site-ul propriu a unor documente relevante. Acum publicăm, în format digital, dosarul anchetei din 1968 prin care abuzurile și crimele Securității erau recunoscute chiar de regimul comunist. Acesta se găsește în arhiva CNSAS, în Fondul Documentar, poartă cota D 19 și are 24 de volume.
        După preluarea puterii, Nicolae Ceaușescu a gândit o mutare de tipul celei făcute de Hrușciov în 1956 prin care denunța crimele din timpul lui Stalin. La Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, noul lider comunist român anunța rezultatele unei anchete pe care o ordonase pentru a scoate în evidență abuzurile aparatului represiv în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Rostul era de a obține legitimitate în fața opiniei publice, ca reprezentant al unui „nou curs” în blocul comunist. Imaginea lui Ceaușescu avea să se consolideze, intern și internațional, după câteva luni, în august 1968, atunci când condamna invadarea Cehoslovaciei de către URSS.
        Totuși, în ciuda iluziilor suscitate, acțiunea lui Ceaușescu a fost eminamente politică. Ancheta anunțată în 1968 îi servea la consolidarea puterii în Partidul Comunist, scopul principal fiind de a-l înlătura pe principalul rival de la vârful conducerii comuniste, Alexandru Drăghici, ministru al Afacerilor Interne în perioada 1953-1965. Ca parte a acestei strategii, au fost reabilitate figuri importante ale partidului, întemniţate în timpul lui Gheorghiu-Dej și Drăghici, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu. De asemenea, ca semn de distanțare simbolică de Uniunea Sovietică, au fost reabilitați cei condamnaţi şi executaţi în URSS, din ordinul lui Stalin, în timpul „Marii Terori”.
        Desigur, ancheta ale cărei rezultate au fost făcute publice în 1968 nu a reprezentat o radiografie generală a represiunii din prima perioadă a regimului comunist. În plus, rezultatele ei au fost prezentate selectiv de către Ceaușescu. Abuzurile și crimele erau văzute ca accidente, ca derapaje de la „adevăratul socialism”, fiind atribuite măsurilor greșite luate de câțiva decidenți în frunte cu Gheorghiu-Dej și exceselor unor persoane din aparatul represiv. Astfel, nu era pusă în cauză viabilitatea sistemului comunist, ci doar activitatea unor persoane. Unii dintre cei indicați ca responsabili au fost anchetați și maginalizați, dar nimeni nu a plătit în fața justiției pentru abuzurile comise.
        Totuși, în ciuda limitelor sale, ancheta anunțată în 1968 a fost importantă pentru că aducea o recunoaștere din interiorul regimului a unor grave încălcări ale drepturilor omului, culminând cu torturi și crime, produse în primele două decenii de comunism. În plus, în această anchetă au fost adunate date și declarații ale unor oameni din sistem care ar fi fost imposibil de obținut astăzi din alte surse. Prin publicarea dosarului, CNSAS acordă acces la toate detaliile investigațiilor făcute, multe necunoscute publicului până în acest moment.
        Documentele adunate în dosarul D 19 sunt rezultatul activităţii comisiei create în anul 1967 prin hotărârea Prezidiului Permanent al C.C. al PCR, formată din Gheorghe Stoica, Vasile Patilineţ, Ion Popescu-Puţuri şi Nicolae Guină. La rândul lor, ei au fost ajutaţi de un colectiv de activişti care au avut ca sarcină examinarea mai multor declaraţii, rapoarte, referate, memorii, în care au fost surprinse abuzuri petrecute în România anilor 1948-1965.
        Un index tematic al conținutului fiecărui volum din dosarul D 19 va fi pus la dispoziția cercetătorilor pe site. Semnalăm câteva documente deosebit de importante pentru clarificarea unor aspecte ale istoriei regimului comunist:
  • Notă cu privire la contribuţia lui Alexandru Drăghici la comiterea crimelor, abuzurilor şi altor ilegalităţi (vol. 4);
  • Notă referitoare la grupul de anchetatori în cazul Lucreţiu Pătrăşcanu (febr. 1951 – aug. 1952) (vol. 4);
  • Testament din 07.04.1945 al lui Ştefan Foriș (vol. 4);
  • Raport privind unele aspecte de organizare a Serviciului Special de Informații (vol. 5);
  • Documentar privind unele abuzuri şi ilegalităţi săvârşite de organe ale Ministerului Afacerilor Interne (vol. 5);
  • Notă privind atrocităţile săvârşite în penitenciarele din Piteşti, Gherla şi Suceava, de către unii deţinuţi legionari în cadrul activităţii de „reeducare” în perioada 1948-1952 (vol. 6);
  • Notă privind regimul de detenţie din fostele colonii de muncă „Salcia”, „Cernavodă” şi „Capul Midia”, în perioada 1952 – 1953 (vol. 6);
  • Documentar privind funcţionarea tribunalelor militare speciale M.A.I. (vol. 6);
  • Notă din 03.12.1965 cu numele conspirative ale activiştilor şi membrilor de partid şi ai U.T.C. din ilegalitate (vol. 14);
  • Notă din 03.12.1965 cu numele informatorilor folosiţi de Siguranţă în problema comunistă (vol. 14);
  • Notă din 06.12.1961 cuprinzând verificări ale elementelor ce au făcut parte din grupurile Lucreţiu Pătrăşcanu şi Vasile Luca (vol. 23).
        Toate documentele care constituie dosarul D 19 au fost colectate şi/sau redactate în anii 1967-1969, perioadă în care a funcţionat comisia creată prin hotărârea Prezidiului CC al PCR. Marea majoritate a materialelor sunt rodul anchetei declanşate de Consiliul Securităţii Statului, la indicaţia conducerii P.C.R., pentru a descoperi abuzurile petrecute în perioada în care la conducerea Ministerului Afacerilor Interne s-a aflat Alexandru Drăghici.
        În final, precizăm că documentele publicate aici sunt destinate cercetătorilor, profesorilor, studenţilor, dar şi publicului larg interesat de istoria comunismului românesc în primele două decenii de existenţă.

 Puteți accesa dosarele aici.